Stop! Privește o secundă!

       Vine primăvara!

       Zilele sunt tot mai însorite. După-amiezile sunt tot mai calde și plăcute. Dimineața și seara frigul mai mușcă nițel. Noaptea mai îngheață, dar se simte deja în aer... primăvara este aproape.

       Natura începe încet, încet să se dezmorțească. Ici colo apare câte un verde crud. Un fir timid de iarbă tremură de emoție, în soare. Ghioceii curajoși scot capetele albe din zăpadă. Păsărelele repopulează tufele căutând locuri pentru cuiburi. Gânguritul lor va răsuna de zor prin codri adormiți.       Crengile vor trosni încetișor, iar mugurii vor plesni sub soare.

       Prin toată această splendoare oamenii trec grăbiți iar și iar, unii nepăsători, alții gânditori, unii triști, alții aiuriți, unii furioși, alții...
       Doar sufletele pline de iubire se opresc din nebunie, să admire încântate a naturii feerie.
                                   

Ne batem joc de... noi.

       Trăim într-o lume în care cocălarii, hoții, puturoșii, nesimțiții, mincinoșii, ipocriții, tupeiștii, inculții, pițipoancele, fițoasele și alții de genul celor enumerați, fac "legea". Am ezitat cu ghilimelele. nici nu știu dacă e la propriu sau la figurat. Din păcate cred că ambele.

       Trăim într-o lume în care ironia și miștocăreala e cool, minciuna și nesimțirea e pretutindeni, tupeul și prostia ne sufocă.

Azi...

         Azi... am privit... oameni.
       
        O privire rece oglindită în tristețe sau tristețea înecată în privirea rece.
        Un chip plin de revoltă și răutate.
        Chipuri tinere, nepăsătoare.
        Chipuri bătrâne pline de tristețe.
        Adulți încruntați, frământați.

        Un bătrân cu barba albă, acel tip de bunic original, drept ca bradul sub demnitatea vieții, cu chipul frumos și privirea profundă, cobora cu greu dintr-o mașină, în timp ce fiica sau nepoata cu chipul pierdut într-o claie de un roșu aprins, butona agale...telefonul. Într-un târziu s-a trezit să întindă haina bunicului. Adică tot el, sărmanul bătrân, să se aplece în mașină pentru a putea lua haina...
       
         Printre toate aceste scene triste am avut parte de o imagine magnifică.

         Doi bătrânei mărunței, cărunți, ridați, frumos îmbrăcați în paltoanele lor vechi, cufundați profund în lumea lor sentimentală, înaintau senini... ținându-se de mână.
         Erau atât de frumoși astfel încât... mi-au dat lacrimile.