De la iubire la ură e un pas, dar și de la ură la iubire e o cale...

        A trecut mult timp de când nu am mai scris. Aș putea spune că am fost ocupată sau altele, dar ar fi doar scuze. Nu am de ce să mă scuz. Nu am greșit cu nimic față de nimeni. Poate am greșit făță de mine, că nu mi-am făcut timp pentru gândurile mele sau... poate nu am avut nimic de spus.
        Acum, când aștern aceste rânduri, realizez că pur și simplu am simțit nevoia să scriu. Gândurile îmi zboară întortocheate, se bulucesc toate grămadă, precum norii de furtună, iar apoi, brusc, dispar, lăsând în urma lor... nimic. O fi efectul crizei pandemice, astenia de primăvară sau o stare depresivă de moment? Nu știu. Adevărul este că nici nu vreau să știu.

        Azi am văzut o postare cu două filmulețe.

        În primul filmuleț oprește o mașină pe marginea drumului. Coboară o doamnă. Se uită în spate în mașină. Deschide portbagajul. Vede pisica, ezită și închide portbagajul. Este agitată. Trece o mașină. Se uită în jur. Caută în mașină. Găsește o pungă, dar renunță la ea și ia o pungă de cadouri. Revine la portbagaj și ia ceva din el. Scoate pisica afară. Continuă să pună ceva în pungă. Lasă punga jos destul de brutal. Închide portbagjul și ia punga, o duce mai în față pe trotuar și o lasă jos ușor trântit. Se urcă în mașină și pleacă. Pisica, în tot acest timp, se învârte derutată prin zonă, pe la pungă, pe lângă mașină, pe lângă femeie, ca în final, rămasă singură, să intre în pungă.
        În al doilea filmuleț cineva se apropie de punga de carton, în care pisica stă cuminte culcată, în timp ce puișorii ei, foarte mici, papă lăptic matern. Omul, care văzuse prima filmare pe camera din fața porții sale, se minunează de cadoul abandonat pe trotuar de respectiva doamnă. În fundal, se aude  vocea unui copil.
        Comentariile la postarea ce circulă pe internet, vă imaginați, sunt în ton cu specificul românesc! Așa știm noi să ne exprimăm nemulțumirile, frustrările, răutatea, ura... prin injurii, jigniri, atac la persoană. Sărim repede la beregata oricui greșește. Sărim chiar și la cei ce nu greșesc, dacă au norocul sau ghinionul (încă nu m-am decis dacă e bine sau rău pentru ei), să fie în calea frustrărilor, invidiilor, geloziei sau răutăților noastre.
        Departe de mine gândul de a lua apărarea acelei femei. Chiar dacă este adevărat ceea ce a postat soțul ei (cum că e pisica surorii, care a intrat pe geam și a făcut puii în mașină... ea a descoperit mergând spre muncă, auzind mieunături... derutată, a decis să-i lase acolo și l-a sunat pe soț, să meargă după ei, dar acesta era deja plecat... ), tot nu este o scuză pentru decizia iresponsabilă de a lăsa o pisică cu pui, într-o pungă pe marginea unui drum. Cât despre "finețea" cu care manipulează puii și punga în care sunt puși, aș putea spune doar că, exprimă cât de dragi îi sunt.

        Revenind la gândurile mele întortocheate, mă întreb:

        - De ce noi oamenii suntem atât de răi?
        - De ce răspundem la răutate cu răutate?
        - De ce avem atât de multă insensibilitate, lipsă de compasiune, lipsă de înțelegere, lipsă de bunătate?
        - De ce avem atât de multă invidie, gelozie, frustrare, nemulțumire, neîncredere, răutate și ură?
        - Este chiar atât de greu să acceptăm că fiecare om are lecțiile lui de învățat în această viață, că fiecare greșește mai mult sau mai puțin, că unii reușesc să învețe din greșelile altora pe când alții nu reușesc să învețe prea multe nici din propriile greșeli?
        - Este atât de greu să iertăm?
        - Chiar nu mai știm să iubim cu adevărat?