Întoarcerea la origini...

      Vine o vreme cînd simți chemarea străbunilor, iar atunci te întorci la locurile natale.

      M-am întors în satul bunicilor, satul unde am copilărit timp de 16 ani, fiecare vacanță de vară. Locul unde mulți mulți ani am fost doar un simplu trecător, ce vine în grabă, stă puțin cu gîndul la multe altele cîte le mai are de făcut după ce pleacă și cu sufletul departe, acasă. Acasă fiind acel nou loc, unde te stabilești, unde-ți trăiești viața zi de zi, alături de cel drag, unde-ți faci propria ta familie.


      Ești atît de ocupat cu noua ta viață astfel încît uiți să mai simți ceva pentru locurile copilăriei, afară de vagi amintiri fugitive pe care le alungi repede cu indiferență sau un zîmbet stingher. Ești prea grăbit ca să pierzi vremea cu fleacuri din trecut… Viața ta e prea plină cu alte evenimente. Nu mai este loc de nostalgii și clipe trecute. Prezentul năvălește peste tine zi de zi, pas cu pas, copleșindu-te cu toată agitația pentru supraviețuire, iar mintea e ocupată cu planurile de viitor. Supraviețuiești într-o grabă continuă uitînd să mai ai răbdare, să cugeți, să vezi, să simți, să visezi, să iubești…să trăiești.


     DAR… vine o zi cînd viața se decide să te scuture bine, să te trezească din amorțeala luptei pentru supraviețuire. Primești o frecție bună ce te revigorează și relaxează. Realizezi cît ești de obosit de tot zbuciumul zadarnic și simți nevoia să stai, să te odihnești.
      Acesta e momentul în care începi să cugeți, să vezi, să simți din nou, să visezi, să iubești…începi să trăiești din nou.

        Regăsești liniștea și puritatea copilăriei rătăcind pe ulițele satului ascultînd zăpada cum scîrțîie sub fiecare pas. Locurile acela plinde de amintiri frumoase, ce-ți aduc zîmbetul pe buze, îți par la început străine, pustii, dar fiecare pas e atît de plin de iubire și trăiri intense, trăiri sincere, ale unui suflet de copil. Fiecare colțișor are povestea lui. Fiecare copac, are farmecul lui. Fiecare cărare îți spune ceva. Fiecare pîrîu are cîntecul lui, un cîntec ce-l știi atît de bine, ce-l ascultai ore în șir, ce-l iubeai și care… în ultimii ani l-ai dat uitării, fiind surd la clipocitul lui.

      Casa părintească, e plină de povești. Lemnele trosnesc în sobă, căldura te moleșește, dar e o moleșeală plăcută, plină de visare. Cîte seri nu ai stat la gura sobei ascultînd fascinat poveștile bunicului?! Ooo… ce multe povești știa bunicul!
      Sufletul se umple de căldură, dar nu e căldura focului ce încă trosnește în sobă, ci e căldura iubirii ce te învăluie cu tandrețe, ce te mîngîie delicat sădind liniștea în sufletul tău zbuciumat și… adormi zîmbind.

      Dimineața următoare e mai frumoasă decît cea anterioară. Simți dorul de ducă. Pămîntul te cheamă, copacii te cheamă, natura te strigă și nu mai ai stare. Ești agitat, dar de data aceasta e o agitație blîndă, plină de nerăbdarea de a vedea, simți, iubi. Pașii te poartă din nou prin sat, pe cărările copilăriei. Nu simți frigul. Nu te deranjează ceața, ba chiar îți pare parte din tine. Încă ești timid, încă șovăi stingher pe drumul pustiu și te bucuri că nu vezi pe nimeni. Te simți bine așa, precum o umbră trecătoare prin ceața vieții.

     Primul om apărut în calea ta îl saluți încet, stîngaci fiind, dar sufletul se umple de căldură și liniștea se cuibărește din nou plină de iubire.

     Pe ulița aceea mergea cutărică spre casă, noaptea, cînd zgomotoși veneați de la discoteca din sat. Hmm..oare aceasta e cărarea pe care pleca un alt tînăr din grupul vesel?!
      Ooo! Uite! Banca unde ați stat într-o noapte și x-ulescu făcea ca vaca, oaia, porcul, capra și alte animale și păsări. HA HA! Acolo stătea pe asfalt prefăcîndu-se că doarme și speria fetele ce mergeau și ele spre casă din sat… Aceea e casa băiatului ce te curta… era simpatic… oare de ce nu l-ai plăcut și tu?! Visai la alt prinț… așa e… un prinț pe un cal alb, ce vine să te răpească și să te ducă în palatul lui de cristal…

    Bună Ziua! Saluți de data aceasta cu toată gura, pășind mai departe zîmbind.

    Au renovat căminul! La cîte nunți ai fost în vechiul cămin… Avea podeaua de lemn, ce forma o baltă într-un colț, mesele lungi cu băncuțe de lemn… țărăncile cu basmale ce aduceau mîncarea de la bucătăria de afară… orchestra satului… Se aude muzica de joc și voie bună! Vai! Ce te mai învîrtea la joc cutărică, de-ți sfîrîiau călcîiele și zburai roată roată pînă amețeai. Bun partener de joc! Doar unul așa de priceput la joc ai mai avut…

     Dar care e căminul mic unde mergeai la discotecă?! Să fie acesta?! Nu e renovat și e cam mic… E ciudat… Parcă era alt decor cînd ieșeai noaptea afară…
     Ce ceață! Ce frig! Brr… Nu are sens să mergi mai departe… și pașii se întorc plini de amintiri înapoi la căsuța bunicilor. Lemnele trosnesc în sobă, părinții se agită cu drag în jurul vostru, nepoțica sare și rîde în pat… Așa săreai și tu în patul bunicilor. Atunci era altfel aranjată mobila… și cazi din nou în aducerile aminte pînă cînd zumzetul vocilor dragi se stinge și adormi ascultînd cum lemnele trosnesc în sobă…
   
      Dimineața următoare ești plin de viață. După ce iei masa în familie dorul de ducă te cheamă iar.


     Pornești pe aceleași cărări, dar acum ceața se risipește și soarele îți luminează pașii. Gheața trosnește, zăpada freamătă, păsărelele cînta și sufletul dansează.
     Întîlnești mai mulți oameni pe drum. Natura e în adevărata ei splendoare. Observi umbrele, luminile, culorile, amănuntele frumuseții din jur.


     Acum găsești căminul mic, ce era ascuns în ceață ieri, la doar cîțiva pași mai jos pe ulița bătrînă.



    AA! uite și podul ce duce spre castelul din pădure!


     Nu. Nu mergi acolo. Nu acum. Acolo ai o singură amintire banală cînd ai mers pînă în pădurea aceea prima și ultima dată.

     Poate în altă zi ai să mergi din nou acolo… poate cînd vei avea cu cine să cutreieri prin pădure, să explorezi tărîm necunoscut… La vară probabil… acum e timpul să revii acasă, la familie. E vremea să ieși cu ei la rudele din sat.



      Înainte de vizitele pe la rude, faci o călătorie în tărîmul copilăriei cu nepoțica.       Ce multe povești îi poți spune…
     Acolo e castelul unde mergeam cu tati tău cînd eram mici! Era străjuit de tufele cu spini. Poți urca în castel doar pe aici sau pe cărarea aceea mică din dreapta.

     Vezi?! Uite ce frumos se vede satul!…
     Să vezi de sus, de la bazine… Stăteam pe spate pe cimentul încins de soare și priveam cerul plin de nori. Căutam diverse forme în norișorii albi și pufoși, ce-și schimbau mereu forma fiind ursuleț, căluț, un cap de panteră, o prințesă și multe multe altele…
     "- Mergem la bazin? Vreau să văd bazinul!", întreabă nerăbdătoare, dornică de cunoaștere nepoțica.

     Așa eram și eu cînd eram mică. Poate chiar mai energică, mai jucăușă și curioasă.

      Curiozitatea a rezistat în timp. O mai am și acum și am avut-o mereu.

      Energia și joaca am recîștigat-o de curînd, alimentînd-o cu bucurie și iubire de frumos.

      Mi-a lipsit falnicul acăț din curte, ce străjuia măreț în fața ușii de la poiată. Am plîns, copil fiind, cînd l-au tăiat reducîndu-i existența la a fi lemn de foc. Iubeam acel copac… Doamne! Și cît iubeam plopii de peste drum, ce-i ascultam noaptea foșnind sub cerul înstelat… V-am povestit despre ei într-un alt articol… și ce dorințe îmi puneam cînd vedeam o stea cazătoare…

      Mi s-a frînt sufletul cînd am descoperit locul gol, unde erau cîndva acei plopi frumoși, ce i-am iubit atît de mult în copilărie.

      Atunci probabil am încetat să mai simt iubirea pură pentru acest sat și locurile copilăriei. A fost sufletul schilodit de distrugerea acelor copaci ce reprezentau liniștea plină de iubire…
      Doamne cît puteam iubi foșnetul frunzelor lor! Pierdusem falnicul copac din curte… pierdusem bunicii și poveștile la gura sobei… pierdusem copilăria... pierdusem atunci chiar si plopii fără soț… Pierdusem tot! Tot ce iubeam mai mult în acel sat, așa că da… atunci devenise satul pustiu și străin inimii mele. Nu-mi mai găseam locul acolo. Nu mai aveam ce să iubesc acolo… și m-am îndepărtat…

      Acum însă am înțeles.

      Nu am pierdut iubirea. Ea este acolo, dăinuie în fiecare fir de iarbă, în fiecare piatră și cărare…dăinuie peste tot în inima mea și miile de amintiri frumoase. S-au dus anii copilăriei și au luat cu ei și bunicii mei și plopii și falnicul acăț, dar amintirile au rămas în sufletul meu. Iubirea e veșnică în sufletul meu.

       Uitasem doar să văd, să simt, să înțeleg și să las iubirea să mă învăluie… să mă îmbrățișeze cu căldura și liniștea ei binefăcătoare… uitasem să trăiesc…