Iubesc diminețile, dar mai ales cele cu soare.
Îmi place să stau la masă cu fața spre geam și să privesc tufele de afară, unde vin uneori păsărelele mititele și ciugulesc cîteva ciorchine de struguri uitate și zbîrcite de timp.
Le urmăream, copilă fiind, cum veneau în fața geamului mamei. Erau obișnuite să găsească firimituri de pîine pe pervaz sau prin iarbă, iar dacă uita mama de ele, aveau grijă să-i aducă aminte. Venea una la fereastră, se fîțăia nițel și cînd nu era băgată în seamă, bătea cu ciocul mic în geam. Deștepte mititelele!
Cînd deschidea mama geamul, zburau pe tufele de trandafiri sau se ridicau în aer și reveneau imediat ce acesta se închidea la loc.
Le-am studiat cu atenție de mai multe ori. Îmi plăcea să le privesc cu cîtă grație se mișcă și ce agilitate au. Am observat că mereu una dintre ele stătea sus pe o crenguță de trandafir și nu cobora de acolo să mănînce pînă cînd nu era înlocuită de o altă vrăbiuță, iar cînd aceasta scotea un sunet, instant zburau toate de la sol. Era străjerul lor.
Sunt de admirat cum știu ele, doar niște păsări mititele, să se organizeze și să aibă grijă una de alta, să conviețuiască ca într-o familie.
Observînd și admirînd natura putem învăța atît de multe…
Savurez micul dejun în fața ferestrei și beau ceaiul în liniște, privind cum coboară umbra pe blocul din față, făcînd loc luminii soarelui, ce desenează mereu crenguțe pe zidul alb.
Ador diminețile cu soare și iubesc crenguțele desenate pe zidul luminos. Zi de zi e acelaș desen, aceleași crenguțe încremenite sau…uneori dansează în bătaia vîntului, alergînd parcă una după alta pe zidul strălucitor…
Acum cîteva zile am avut surpriza plăcută să văd fulgii de nea dansînd în fața mea. Steluțe albe, pufuleți plutitori, jucăuși și veseli țopăiau la geamul meu, îndemnîndu-mă să ies afară. Mă chemau să merg la joacă cu ei. Cîte unul mai curajos, venea pînă la geam, aproape de tot, încercînd să privească înăuntru, să mă zărească prin sticla netedă.
Erau nedumeriți de ce nu vin, de ce nu vreau să țopăi ca-n fiecare an jucîndu-mă cu ei?!
Ei m-au găsit unde stăteam ascunsă!
Dar eu?! Eu de ce nu vroiam să ies și să-i salut rîzînd ca un copil, cînd ei mă alintau și mîngîiau pe tîmple?!
Eu… eram pierdută în visare
privind a lor chemare…
Priveam cu ochi-n zare
dansul vesel... în soare...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.