Acum cîteva zile bune m-am simțit brusc singură, atît de singură încît mă durea sufletul de singurătatea ce-l apăsa. Am fost cuprinsă de o răceală pustie și totul îmi părea urît și tist. Nu vroiam să vorbesc cu nimeni și nu vroiam să văd pe nimeni, ci să fiu doar eu cu singurătatea mea profundă.
Am respins apelurile ce știam că sînt pline de compasiune, vorbe frumoase și încurajări, pentru că nu vroiam să fiu mîngîiată de cuvinte frumoase și blînde.
Am respins apelul ce știam că mă va face să ies din fundul puțului unde căzusem singură sub povara propriilor gînduri copleșitoare și înșelătoare, pentru că nu vroiam să rîd și să zîmbesc în acele momente. Vroiam să simt acea răceală a disperării și neputinței, a fricii de singurătate. Vroiam să trăiesc profund singurătatea, să o accept ca o parte din mine, să o simt cum mușcă din mine… vroiam să învăț să mă ridic singură fără să mă mai agăț de nimeni și nimic, să devin mai puternică.
Așa gîndeam în acele momente tulburi în care m-am lăsat pradă gîndurilor negre și emoțiilor zguduitoare pînă la lacrimi. Plîngeam în hohote și nimic nu-mi putea alina durerea lăuntrică. Mă simțeam singură deși telefonul suna…deși prietenii mă căutau. Nu. Nu vroiam să vorbesc cu nimeni. Nu vroiam să ascult nimic și să înțeleg nimic. Nu vroiam alinare și înțelegere ci doar liniște și să fiu lăsată în pace în singurătatea mea pustie.
M-am liniștit încet, mi-am șters lacrimile mari, am ridicat fruntea și m-am dus la oglindă. Da. Eram eu. Doar eu. Trăiam! Eram cît se poate de reală. Cu ochii bulbucați de plîns, dar aceeași ca atunci cînd rîd, doar că arătam diferit. Arătam mai bătrînă și rătăcită. Am zîmbit strîmb și am sesizat o mică înflorire stîngace pe chipul trist. Apa rece a fost o mîngîiere și o binecuvîntare pentru chipul din oglindă, precum adierea blîndă a vîntului prin plete.
Așezată la măsuța cu sertărașele pline de mărunțișurile femeiești, am început să-mi răsfăț chipul încă posomorît cu trucurile înfrumusețării dînd astfel falsul sentiment de mulțumire de sine. Concentrîndu-mi apoi întreaga atenție asupra mîinilor parcă străine mie, mi-am făcut unghiile cu calm, pierdută în banala activitate de manechiură. Timpul și întreg universul absentau…eram doar eu și unghiile ce se colorau una cîte una.
Universul însă nu a mai vrut să rămînă absent și a complotat din nou împotriva gîndurilor mele ce vroiau să mă pedepsească la o singurătate aspră. Telefonul a sunat din nou iar pe acea personă nu o puteam refuza, știind că va pleca curînd atît de departe pentru minim 2 luni, dacă nu chiar mai multe. Am revenit la realitate și cu picioarele înfipte în pămînt mi-am întîmpinat prietena dragă sufletului meu, cu o îmbrățișare caldă de care aveam și eu atît de mare nevoie.
Ce poate fi mai cald și mîngîietor decît o îmbrățișare sinceră, cu sufletul deschis?!
p.s. o imagine minunată, într-un loc deosebit….care să vă aducă liniștea interioară și căldura în suflete…
Acest comentariu a fost eliminat de autor.
RăspundețiȘtergereDa, probabil că astfel de momente avem cu toții în viață...
ȘtergereCît despre singurătate…nimeni nu-ți poate alunga sentimentul de singurătate oricît te-ar strînge în brațe. Singurătatea o simți în interior, atunci cînd o simți, iar ceva exterior nu are puterea să pătrundă și să umple golul interior. Doar noi avem această capacitate de a ajunge în adîncurile ființei noastre.
Acest comentariu a fost eliminat de autor.
ȘtergereLiviu, nu ai înțeles ceea ce am scris.
ȘtergereFaci presupuneri ce nu-și au rostul: Dacă…Și dacă…
Vorbesc doar despre o stare de moment, prin care poate trece un om în viață… despre Singurătate…
"...nu ai nevoie de un surogat care să te facă să-ți uiți singurătatea…" "Singurătatea înseamnă pur și simplu împlinire. Ești un întreg; nu este nevoie de nimeni altcineva pentru a te completa." (Bogdan)
Citește comentariul lui Bogdan și poate vei înțelege mai bine.
Bogdan a înțeles și a exprimat mai bine ca mine unele lucruri.
Mda… Mulțumesc Liviu că ai fost "drăguț" să ștergi comentariile tale.
ȘtergereCe să mai zic?!
Orice efort de evitare a singurãtãţii eşueazã şi va eşua, deoarece este împotriva legilor fundamentale ale vieţii. În fond, nu ai nevoie de un surogat care sã te facã sã-ţi uiţi singuratãtea; trebuie doar sã devii conştient de singurãtatea ta, care este o realitate. Iar faptul de a o experimenta, de a o simţi, este atât de frumos tocmai pentru cã reprezintã eliberarea de mulţime, de turmã, de celãlalt. Este eliberarea de teama de a fi singur. E de ajuns sã auzi cuvântul “singur”, cã îţi şi aminteşti de o ranã; ai nevoie de ceva pentru a umple acest gol care te rãneşte. Ai nevoie de cineva pentru a-l umple.
RăspundețiȘtergereCuvântul singurãtate nu are acelaşi sens – de ranã, de gol care trebuie umplut. Singurãtate înseamnã pur şi simplu împlinire. Eşti un întreg; nu este nevoie de nimeni altcineva pentru a te completa.
Încearcã deci sã gãseşti centrul tãu lãuntric în care eşti totdeauna singur, în care singurãtatea a fost întotdeauna perfectã. În viaţã, în moarte sau oriunde ai fi, eşti mereu singur. Însã aceastã singurãtate este atât de plinã – nu este nici un gol -, atât de completã, atât de încãrcatã cu toate darurile vieţii, cu toate frumuseţile şi binecuvântãrile existenţei, încât imediat ce ai gustat din propria ta singurãtate, durerea va dispãrea. În locul ei se va naşte un ritm nou, de o extraordinarã blândeţe, pace, fericire şi binecuvântare.
Aceasta nu înseamnã cã un om care este centrat în singuratate nu îşi poate face prieteni; în realitate, numai o asemenea fiinţã poate avea prieteni, deoarece pentru el prietenia nu mai reprezintã o nevoie, ci o împãrtãşire; fiinţa umanã are atât de mult, încât poate împãrţi cu alţii.”
Bogdan V
Ai mare dreptate, Bogdan.
Ștergere"Este eliberarea de teama de a fi singur."
Așa este… simți apoi liniștea interioară… pace… fericire… precum și dorința să împarți cu cei din jur bucuria vieții… :)
Am recitit această postare și comentariile. :)
ȘtergereZâmbesc, pentru că-mi aduc aminte parțial acele clipe. Zâmbesc pentru că acum, le percep altfel, le înțeleg altfel. Chiar și comentariul tău îl înțeleg mai bine.
Probabil acele momente au fost conștientizarea singurătății. A fost reacția puternică a conștientizării.
"M-am liniștit încet." fiind acceptarea, împăcarea și începutul simțirii singurătății precum spui tu: "atât de completă, atât de încărcată cu toate darurile vieții, cu toate frumusețile și binecuvântările existenței, încât imediat ce ai gustat din propria ta singurătate, durerea va dispărea."... Da, Bogdan V, durerea a dispărut.
Acum momentele de singurătate sunt o binecuvântare. Acum în momentele de tulburare, stres sau altele ce nasc emoții mai puțin plăcute, caut singurătatea, mă retrag în a mea singurătate, unde-mi regăsesc liniștea și calmul.
Chiar și după emoțiile plăcute, e benefică retragerea în singurătetea lăuntrică... simți mai intens căldura sufletească. :)
Dar...daca nu se transforma ? Starea...Putea sa se adanceasca,nu ? Sunt stari si trairi care nu se transforma,se adancesc si se fixeaza,ajung depresii sau ce stiu eu ce.Sunt si stari interioare care au un moment al lor in care devin aproape brusc cu totul altceva.In esenta ambele categorii sunt la fel si totusi sunt total diferite ca rezultanta.Ce face diferenta ?
RăspundețiȘtergereMarian
Conștientizarea.
Ștergere"M-am liniștit încet, mi-am șters lacrimile mari, am ridicat fruntea și m-am dus la oglindă. Da. Eram eu. Doar eu. Trăiam! Eram cît se poate de reală. Cu ochii bulbucați de plîns, dar aceeași ca atunci cînd rîd, doar că arătam diferit. Arătam mai bătrînă și rătăcită. Am zîmbit strîmb și am sesizat o mică înflorire stîngace pe chipul trist. Apa rece a fost o mîngîiere și o binecuvîntare pentru chipul din oglindă, precum adierea blîndă a vîntului prin plete."
Acesta a fost clicul meu de conștientizare... "Trăiam!" "Da. Eram eu. Doar eu. Trăiam! Eram cît se poate de reală."
Conștientizare prin observare.
Observarea propriilor trăiri, emoții, sentimente, stări…
Conștientizarea că sînt doar stări, sentimente, emoții, trăiri de moment..care vin și trec, care se pot schimba în funcție de ceea ce gîndești și ce faci.
E cam sec spus...Eu as zice/unghiul din care privesti lucrurille.Planul la care te ridici .Detasarea,contemplarea,e o functie a planurilor superioare,identificarea cu ele aduce o noua calitate/neimplicarea emotionala.Cred ca constientizarea e doar inceputul procesului,daca nu stii sa urci ,,sa-ti construiesti casa pe stanca ,,te pot fura valurile...In timp eu am tot incercat sa folosesc ,,constientizarea,, Nu prea a mers.Ma tot afundam.Nici azi nu pot sa spun ca stau prea bine,dar...incet,incet.Vreau sa spun ca trebuie sa prinzi un vartej,un curent ascendent,si nu il poti gasi decat in sentimentul sacrului,al inefabilului,al invulnerabilitatiiTrebuie sa stii sa-l prinzi sau sa.l nasti,fara el constientizarea e seaca,nu te fereste de primejdii,nu te duce prea departe de cotidian.
ȘtergereMarian
:) Conștientizarea e primul pas… e trezirea… Normal ca nu e suficinetă… E doar începutul, doar realizarea că trebuie să urci muntele.
ȘtergereDrumul, urcușul muntelui e altă poveste… e calea lungă, anevoioasă, cu obstacole mai grele sau mai ușoare... cu frumuseți… etc…
Pai ?! Vorbesti ca un om batran.Muntele esti tu,noi,fiecare,fiecare acasa la el cu capul in maini ratacind in abisurii pustii ,urcand pe creste,cazand in prapastii,ridicandu-ne iar si iar !Constientizarea nu e pentru oricine.E nevoie de acceptare si de o iubire sora cu nebunia...de asta spun ca vorbesti ca un om batran.Succes,suflete !
RăspundețiȘtergereMarian
:) Mulțumesc Marian.
Ștergere