- "Cum poți să fii atît de optimistă?!"
- "Nu știu! Nu cred că-s chiar atît de optmistă… am și eu momentele mele de cădere, de depresie…dar…da! Sînt destul de optimistă în general… Știi, poate ești tu prea pesimist…", i-am răspuns eu zîmbind.
- "Poate… Cînd citesc uneori mesajele tale, mă gîndesc că tu trăiești pe altă lume…dar…m-am întrebat: Oare nu trăiesc eu pe altă lume?!"
- "Probabil fiecare trăiește în propria lui lume…"
Mă gîndeam acum, aducîndu-mi aminte această discuție frumoasă…oare chiar sînt atît de optimistă precum mă percepe lumea?!
Un alt bun prieten mi-a spus după ce a citit ultima mea postare:
- "…"plîngeam în hohote"…?! Nu pot să mi te închipui plîngînd AȘA… nici măcar plîngînd…"
- "… în scris ești mai feminină…", îmi spunea tot el.
Toate acestea m-au făcut să cuget profund, să întorc privirea spre mine și să mă privesc mai atentă.
Cum sînt eu cu adevărat?!
De ce în scris mă exprim mai ușor și mai feminin decît în vorbirea directă sau gesturi?!
Nu știu cît de optimistă sînt, dar știu că, atunci cînd sînt pesimistă, cînd am gînduri multe negative, ce mă frămîntă și tulbură… în acele momente de încrîncenare și revoltă nu mă simt bine, nu mă plac pe mine în felul acela. În ultimul timp, am reușit să mă văd, să mă observ cum sînt, mai ales cînd am momente aiurea și nu-mi place cum mă percep atunci, iar asta mă ajută să ies destul de repede din stările negative, pentru că se naște voița, voința de a fi așa cum îmi place și cum mă simt în armonie cu mine și cu tot ceea ce mă înconjoară. Iar ceea ce mă înconjoară este plin de viață și frumusețe.
Sînt fericită că am capacitatea de a vedea partea plină a paharului și mi s-a deschis sufletul din nou spre lumină. Nu neg ceea ce devenisem la un moment dat, nu neg că am fost rătăcită în propriile mele umbre și întunecimi ale minții, nu neg părțile rele din trecutul meu, pentru că fac parte din existența mea și sînt lecțiile mele de viață. Dar… prefer să nu mă mai gîndesc la ele, să le las să doarmă în tihnă pe raftul lor și să le prăfuiască timpul.
Îmi doresc să pot exterioriza sensibilitatea sufletească și-n vorbire și gesturi, nu doar în scris. Vreau să învăț să mă exprim deschis, să învăț să dăruiesc toată căldura și iubirea ce crește în mine…să nu-mi mai fie teamă de judecățile, prejudecățile și răutățile lumii.
Știu că expusă în bătaia vînturilor floarea sufletului meu poate fi lovită de furtună și crivăț, dar îmi voi asuma acest risc, cu speranța că acum este totuși suficient de puternică și mlădioasă, astfel încît să reziste la orice. Cînd vîntul sau grindina o vor culca la pămînt, cînd va fi călcată în picioare, ea se va ridica din nou mai frumoasă și gingașă sub razele blînde ale soarelui, zîmbind, zîmbind mereu…
p.s.
Azi am vrut, de fapt, să vă scriu cum a fost revenirea mea pe gheață, după mai bine de 20 de ani de absență, dar…aceasta e o altă poveste ce o voi spune data viitoare. :)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.