Ei bine, cam așa am făcut și eu. În fiecare iarnă mă uitam cu nostalgie spre gheață, îi admiram pe cei ce patinau și ziceam că e prea frig afară, că e prea multă lume, că tanda și manda, doar să nu merg. E drept că iarna trecută cînd au fost la un moment dat cîteva zile superbe și am văzut lume mai puțină pe patinoar, m-a cuprins o dorință arzătoare de a patina, ce-mi depășea teama, dar nu am găsit nici un doritor care să fie dispus să mă însoțească, iar singură nu am avut tupeul.
Nu am mai pus patine în picioare de cînd eram copilă, la vreo 5 - 7 anișori, iar atunci fiind un singur patinoar în oraș unde era înghesuială maximă, nu mă lăsau ai mei să merg, de teamă să nu mă accidenteze cei mari ce mergeau cu viteză. Așa că, singura mea experiență cu patinele, a fost pe străzile de lîngă bloc, cînd era suficient de frig afară și destulă zăpadă care să înghețe.
După mai bine de 20 de ani, mi-am luat inima în dinți și am revenit pe gheață.
Din vara anului trecut am început să-mi înfrunt și înving încet, una cîte una, fricile. V-am povestit cum am învățat să înot? Probabil că nu, dar nici nu am să o fac acum. Acum e sezonul patinajului, așa că revin la frumoasa zi de sîmbătă cînd am pornit cu emoții mari spre patinoar, precum copiii entuziasmați, dar totuși speriați, în drum spre școală, în prima lor zi.
Era o zi superbă. Realitatea unui om normal ar arăta acea zi, o zi ca oricare alta. O zi friguroasă, posomorîtă, întunecoasă poate chiar deprimantă, o zi de iarnă fără zăpadă. Pentru mine însă, a fost o zi superbă de iarnă, în care m-am plimbat prin centrul unui oraș micuț și cochet. Era plin de luminițe. Oameni veseli ce se plimbau de mînă, doamne cochete ce se țineau de brațul unor domni. Tineri ce rîdeau și-și făceau poze cu omuleții de lumini sau brazii împodobiți. Îndrăgostiți ce se sărutau îmbrățișați… Muzica răsuna peste toți înălțîndu-se spre cer… Ne-am strecurat printre căsuțele de lemn ce ne ademeneau cu cîrnați, cartaboși, cilane afumate, brînzeturi și delicioasa pomana porcului în caserole. Pluteam, rîdeam și-mi venea să dansez…
Înainte cu 3 ore alergam pe străzile pustii să mă încălzesc și să scap de emoția ce-mi strîngea stomacul. Mergeam spre patinoar, cu zîmbetul pe buze. Bravam desigur. Rîdeam și glumeam, bucuroasă că mai este încă ceva de mers pînă la gheață. Pe drum eram în elementul meu. Mersul pe jos îmi e atît de familiar…e chiar o plăcere, un răsfăț.
Puțin agitată îmi legam șireturile la patine, vorbind într-una. Nici nu mai știu ce. Eu cînd am emoții și-s agitată, vorbesc mult. Mult și prost, mult și fără rost. Habar nu am! Dar vorbesc…
M-am ridicat în picioare cu teamă, dar fără a arăta asta. Am răsuflat ușurată după. Încă mai știam sta pe patine. Am pornit cu pași hotărîți spre gheață, pentru a nu da timp fricii să pună stăpînire pe mine, dar în fața portiței am ezitat. Știi, acea senzație că parcă ți s-au înmuiat genunchii? Daa. Am simțit-o nițeluș și aveam nevoie de un exemplu care să-mi dea curaj și o mînă care să mă sprijine la primul pas pe gheața lucioasă.
Am reușit! Eram încă în picioare chiar dacă am înaintat puțin. Ooo…și ce senzație plăcută de plutire… Ce sentiment de victorie și înălțate… Ce plăcere… Ce emoții minunate… Cîtă încîntare și bucurie… Cum simțeam fiecare alunecare fină pe luciul gheții… Îmi venea să dansez…să cînt…să zbor… Rîdeam… rîdeam de fericire… Rîdeam cu poftă… rîdeam de abia mai stăteam pe patine… Făceam piruete… Eram numai zîmbet.
Pluteam! Pluteam! Pluteam!
Îmi tremurau gleznele ca frunzele după o oră pentru că-mi erau puțin mari patinele. Am și căzut o dată în fund și am răs ca un copil. A fost minunat! O zi superbă! O zi de neuitat!
Am mai fost deja de 2 ori la patinaj și am să mai merg cît de des pot. E minunat pe patine!
Plutești! Plutești! Plutești!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.