Amorțirea minții...fericirea sufletului.

            Cândva... credeam că mintea este cea mai importantă călăuză în viață.
            M-am înșelat amarnic. Sau mai corect spus, mintea mea m-a înșelat enorm de mult. Am realizat cât de limitată sunt de felul meu de a gândi și cât de mult pot să greșesc punând baza pe ceea ce gândesc.

            Gândesc ceea ce am învățat să gândesc. Gândesc în funcție de ceea ce am trăit eu sau am auzit, citit, văzut... Gândesc limitată de informația pe care o are mintea mea și o procesează în funcție de experiența mea de viață. Gândesc atât cât este mintea mea capabilă să gândească, iar asta e din start o limitare...

            Credeam că e crunt să nu fii iubit.

Poveste de toamnă într-o Toamnă de poveste...

           O zi minunată de toamnă a fost odată... sau n-a fost? 

           Pe o buturugă mare, în inima pădurii, unde doar foșnetul frunzelor se aude sub pașii pierduți, se odihnea o băbuță. Gârbovită de greutatea anilor ce au trecut peste ea, mică și pipernicită, cu getele prăfuite și hainele peticite, își ridică privirea ei senină și limpede precum o apă stătătoare, în care poposește cerul albastru și privi în zare, spre soare.