Poveste de toamnă într-o Toamnă de poveste...

           O zi minunată de toamnă a fost odată... sau n-a fost? 

           Pe o buturugă mare, în inima pădurii, unde doar foșnetul frunzelor se aude sub pașii pierduți, se odihnea o băbuță. Gârbovită de greutatea anilor ce au trecut peste ea, mică și pipernicită, cu getele prăfuite și hainele peticite, își ridică privirea ei senină și limpede precum o apă stătătoare, în care poposește cerul albastru și privi în zare, spre soare. 

           Soarele își făcu loc printre frunzele galbele, arămii, cărămizii, verzui, maronii, rubinii și de multe alte tonuri și nuanțe. Cu o emoție tremurândă îi spuse băbuței:
       
           - Săru'mâna mătușică! Încotro te duci matale, că ți-aș lumina în cale? 
           - Să-ți fie inima precum lumina, dragul meu! Ia mă duc și eu colea să culeg niscaiva vreascuri, să încălzesc inima mea când o da frigul de ea. 
           - Hai mătușă-n luminiș, că te încălzesc acuș. Te sărut cu-a mele raze de topești și o zăpadă. 

           Băbuța îi zâmbi cu un zâmbet atât de cald și plin, de până și soarele se topi... 

           În pădurea de pe lac frunzele bărcuțe par și plutesc în nemișcare pe o apă stătătoare. Pe albastrul cerului, ninge-n foșnet colorat. Păsările triluri fac prin pădure și pe lac. 

           În beția de culori și în liniștea profundă din inima pădurii... frunzele plutesc ușor, se aștern încetișor... pe o buturugă mare...