M-am înșelat amarnic. Sau mai corect spus, mintea mea m-a înșelat enorm de mult. Am realizat cât de limitată sunt de felul meu de a gândi și cât de mult pot să greșesc punând baza pe ceea ce gândesc.Gândesc ceea ce am învățat să gândesc. Gândesc în funcție de ceea ce am trăit eu sau am auzit, citit, văzut... Gândesc limitată de informația pe care o are mintea mea și o procesează în funcție de experiența mea de viață. Gândesc atât cât este mintea mea capabilă să gândească, iar asta e din start o limitare...
Credeam că e crunt să nu fii iubit.
Am descoperit la un moment dat că e și mai crunt să nu fii lăsat să iubești, să-ți fie minimalizate trăirile, să nu fii crezut când exprimi ceea ce simți... să nu-ți fie acceptată iubirea... să fie luată în râs sau la mișto iubirea ta... să-ți fie batjocorite sentimentele într-un fel sau altul.
Recunosc. Nu prea știu să exprim ceea ce simt. Am învățat de mică să ascund emoțiile și sentimentele sub o mască dură, inpenetrabilă, pentru a nu putea fi rănite. Viața m-a învățat să sufăr în tăcere, să ascund suferința sub zâmbete și glume. Sau așa am perceput eu viața când eram mică... Așa am înțeles eu că trebuie să fac, așa am crezut că e mai bine, să nu știe nimeni când sunt tristă sau sufăr. În decursul anilor, am încercat să schimb asta, să învăț să exteriorizez sentimentele și emoțiile, pentru că am realizat că nu prea știu să exprim nici sentimentele pozitive și bucuriile, emoțiile frumoase... iubirea.
O să vi se pară probabil foarte ciudat și poate nu mă veți crede, dar eu chiar nu mă pricep la vorbe. În scris îmi pot așterne gândurile și emoțiile oarecum, dar verbal chiar nu mă pricep. Și asta nu e o scuză. E doar o constatare tristă.
E crunt să simți că nu poți face nimic, că nu poți exprima ceea ce simți. E trist să simți cum totul se destramă, dar nu ai nici o putere. Îți simți sufletul pustiu de atâta durere și tristețe. Ți se înmoaie genunchii. Tremuri. Lacrimile nu vor să mai strea ascunse. Îți vine să urli, sfâșiat de neputință, dar ai un nod în gât, ce te doare, te sufocă, dar nu poți să spui nimic...
La fel de trist e să simți că explodezi de iubire, îți vine să cânți, să dansezi, să râzi, să plângi de fericire, să urli în gura mare că iubești, dar nu poți... nu știi cum să o faci... sau ți-e teamă să o faci? De ce? Teama de a nu greși. Teama de a nu răni pe cineva. Teama de a nu fi ridiculizat sau luat la mișto... teama de a nu fi crezut... teama de a nu fi înțeles...Dacă mintea ar amorți... dacă ar tăcea... sufletul s-ar putea exprima fără nici o ezitare, fără temeri... fără frici...
Când mintea tace... sufletul e fericit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.