21.08.’98
Zi de vară. Soarele era în plină splendoare iar razele lui orbitoare creau o stare de somnolență copleșitoare sau chiar obositorare.
Între clădiri sinistre pe o stradă umbrită, oameni grăbiţi îşi poartă sacoşele pe jumătate goale. La o uşă din colţ de clădire atârnă greoi o placă pe care scrie citeţ: “Carne şi mezeluri”. Un câine şchiop, numit Lăbuţă, primeşte raţia zilnică de carne de la vânzătoarea miloasă. Alături, un alt căţel doar piele şi os, înghite în sec şi speră în zadar că îi va rămâne şi lui ceva.
Al trei-lea suflet de câine vagabond îşi face apariţia rapid. El e doar un pui drăgălaş şi jucăuş, dar în ochii lui citeşti o tristeţe profundă. Acum e mic şi lumea se opreşte pentrru câteva secunde din drumul ei pentru a-i acorda o vorbă bună sau o mângâiere. Puţini sunt cei care se gândesc la faptul că nu este suficient atât pentru a putea supravieţui şi mult mai puțini cei care să-i ofere hrana necesară. Oricum, decât nimic, şi afecţiunea ajută. E înduioşător să vezi că mai există și oameni care știu să iubească animalele.
Dar, ce putem spune despre o doamnă care s-a întors în magazin pentru a ruga vânzătoarea să taie o bucată din carnea pe care a cumpărat-o cu scopul de a putea hrăni acel pui neajutorat?!
Eu am rămas fără cuvinte când am auzit-o spunând: “Mai bine nu mai manânc eu, micuțule!”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.