Floarea...

           Un suflet rătăcit prin viață... 

           Un suflet de copil, ce rîde la soare, dansează în ploaie și cîntă sub cerul înstelat. Un suflet blînd, poate chiar naiv, ce iubește viața și caută mereu frumosul din urît. El vede în furtună frumusețea fulgerelor și dansul ploii. El vede în vîntul năpraznic, jocul pletelor desfăcute și simte atingerea-i aspră ca pe o mică dojenire. 

         Simte! Simte profund, fiecare rază de soare, fiecare adiere de vînt, fiecare strop de ploaie, fiecare crivăț, atingere, fiecare cuvînt. 

         Plînge. Plînge-n neștire, în adîncurile tulburi cînd e biciuit de nedreptate sau vorbe-aruncate... 

         Zîmbește... Zîmbește mereu, iar și iar. Zîmbetul cald, izvorul ființei scăldate-n iubire... 

         Iubește. Iubește senin, cu sufletul deschis spre lumină și frumos. 

         El vede în beznă, culoare... simte în frig, căldură... el vede frumosul din urît și iubește... iubește viața... Este un suflet ce rîde...