Zîmbet în soare...

            M-am gîndit la un moment dat: Oare ce voi scrie la postarea 100?, dar chiar nici acum cînd am început aceste rînduri nu știu exact ce voi scrie. Las gîndurile să se aștearnă în liniște, rînd cu rînd...


            Mă întreb din nou: Ce este cel mai important în viață?

            Sănătatea. Sănătatea cred că e printre primele cele mai importante în viață, dacă nu chiar cea mai importantă. Cînd ești sănătos și nu te doare nimic, nici nu realizezi cîtă importanță are acest fapt. Cînd te doare un dinte, o măsea, capul, spatele, un deget, o vînătaie banală, abia atunci începi să simți disconfortul. Cu cît te doare mai tare ceva, cu cît suferi mai mult, cu atît începi să apreciezi tot mai mult valoarea sănătății.

            Și totuși... cînd ne trece, cînd suntem din nou bine, uităm atît de repede cît este de valoroasă sănătatea și iar suntem neglijenți cu propriul nostru corp, cu propria noastră minte și cu prorpiul nostru suflet. Mîncăm nesănătos, trăim nesănătos, stăm în poziții nesănătoase, gîndim nesănătos sau chiar avem vicii dăunătoare...

            Mi-am adus aminte ceva ce am citit recent pe facebook: "Dumnezeu îți dă de DOUĂ ori dinți sănătoși. A treia oară trebuie să-i plătești." Cît adevăr stă dincolo de glumă! Cîte șanse nu primim pur și simplu, iar și iar, dar noi nu și nu... ca Gică Contra. Și avertismente mai directe sau mai subtile, dar tot nu ne învățăm minte. Unii înțeleg dar nu fac. Alții înțeleg dar fac prea tîrziu. Alții nici măcar nu înțeleg. Puțini pricep și fac. Puțini sîntem cei ce învățăm din prima greșeală, ne corectăm și evităm să repetăm greșelile.

             Cîți nu am spus că avem mai multă grijă de dinți și mergem periodic la control stomatologic, cînd ne durea o măsea? Apoi? Cîți am și făcut asta?

             Avem tendința să amînăm, să neglijăm lucruri aparent neimportante și să ne neglijăm. De ce oare? Să fie în firea omului asta sau e doar un obicei învățat de la cei din jurul nostru?

             Avem tendința să dăm vina pe altcineva sau altceva, precum și să vedem paiul din ochiul celuilalt, dar să nu ne vedem propria bîrnă din ochiul nostru. O fi tot educația sau firea umană?

             Natura e minunată! Ne învață enorm de multe. Probabil am putea învăța aproape totul doar observînd natura.
   
             Iubesc Muntele! Doamne! Ce dor îmi era de el... Aș trăi o viață în brațele lui și nu m-aș plictisi, nu aș obosi și probabil nu m-aș îmbolnăvi. Îmi umple sufletul de bucurie, căldură, energie, gînduri bune, liniște, poftă de viață, fericire... iubire.


            Ce poate fi mai frumos ca o dimineață la Munte?! O zi la munte...

            Sufletul se umple de căldură, energie și bucurie doar cînd deschizi ochii dimineața și privești spre geam.
Atîta verdeață! Atîta măreție! Atîta frumusețe!

            Liniștea din jur... aerul curat... este de nedescris în cuvinte. Pînă și soarele parcă luminează altfel. Adierea vîntului pe pielea udă îți dă fiori. Te scutură frigul parcă, dar totuși îți place. Cum să nu-ți placă mîngîierea tandră a Muntelui?! Chiar și dacă e ceva mai aspru cu tine, tot te dezmiardă.

            Susurul apei îți cîntă eternul cîntec al vieții. Pe malul apei, privești în gol zbuciumul ei, val peste val, ce trece agale la vale... Gîndurile toate se pierd printre pietrele scăldate de ape. Zbuciumul rîului nu te agită, ci din contră, te liniștește. Apa duce cu ea tot freamătul lăuntric lăsînd în sufletul tău doar liniște și pace. Un zîmbet răsare pe chip. Ridici ochii spre cerul senin, pictat cu nori răzleți. Vîntul îți șterge obrazul și face glume prin pletele tale. Nu te mai saturi de verde. Iarba-ți sărută tălpile și te-nfiori la atingerea ei rece. Cînd erai copil, alergai desculț... Zîmbești... Un zîmbet... o îmbrățișare... o sărutare... o mîngîiere... Ai sta acolo o veșnicie...

            Te scalzi în albastrul cald al piscinei... plutești... mîngîiat de soarele ce-ți rîde în față. Ce rece era pîrîul cristalin, unde-ți scăldai gleznele cîndva... demult... Te-nfiori de plăcerea aducerii aminte... și rîzi precum copiii sub stropii de apă. Rîsetele lor îl învăluie pe al tău și se contopesc în liniștea muntelui... Izvor de energie și veselie pînă-n cîntecul nopții. Aerul rece al acesteia te trezește din visare. Resimți oboseala. Ai sta uitată în tăcere, cuibărită în brațele ferme... Oftezi și adormi în răcoarea nocturnă...

            Dimineața îți zîmbește din nou... Zîmbetul răsare iar și-ți umple întreaga ființă de căldură, energie, bucurie... de iubire...