Am revenit...

          Am revenit la cuvinte după o tăcere îndelungată. Nu am tăcut din lipsă de inspirație sau fiindcă nu aș fi avut ce să spun, ci am tăcut deoarece sunt sătulă de vorbe.

         Privim în jur și ce vedem? Vorbe. Multe vorbe. Prea multe vorbe și mult prea puține fapte. Mă refer la faptele bune, că faptele rele sunt atât de ușor de realizat...

         Lacrimi... lacrimi și vorbe.
Vorbe aruncate, vorbe necugetate. Vorbe acuzatoare, critici, reproșuri, promisiuni deșarte, minciuni... amăgiri... vorbe. Măcar dacă ar fi vorbe bune, tandre, calde, înțelepte, liniștitoare, utile... deși... chiar și acestea, tot vorbe rămân dacă nu-s urmate de fapte.

         O lume plină de vorbe. O lume crispată, stresată, nerăbdătoare. O lume lipsită de iubire, înțelegere și compasiune. O lume în care toată lumea vorbește dar nimeni nu ascultă.

         Vorbe fără ascultare...

         DA. E nevoie ca lumea să învețe să asculte.

         Crezi că e suficient să stai și să auzi ce spune cineva? La câte lucruri te gândești în timp ce vorbește cineva? Câte zeci de gânduri îți trec prin minte auzind vorbele altuia? Când stai și te gândești la soluții sau ce să răspunzi, nu asculți cu adevărat. Dacă te prefaci că auzi și tu te gândești la altele, ale tale, e și mai aiurea.

        Ascultarea e atunci când ești atent total la ce ți se spune și la ce exprimă celălalt, atunci când înțelegi trăirile interioare ale celuilalt. Ascultarea e să percepi vorbele cu toată ființa ta precum ai fi chiar tu în pielea celuilalt, fără a le tria prin propria ta gândire și percepție. Pare imposibil, știu. Poate chiar e imposibil...

         Am obosit deja... prea multe vorbe... prefer să ascult tăcerea...