A fi părinte...

          Îmi aduc mereu aminte cu drag, de bunica mea. O femeie simplă, de la țară, ce a rămas văduvă cu o fetiță mică. Soțul ei a fost dat dipărut în război. Zece ani l-a așteptat...

          La fel și de bunicul, trecut și el prin război, rămas văduv cu 5 copii. Soția lui a murit la ultima naștere. A rămas cu 3 băieți și 2 fete. Însă, cea mică, ultima născută, nu a trăit mult.

          Astfel și-au unit destinele bunica și bunicul. Ea având o fată, el având 3 băieți și o fată. Împreună au mai avut curajul să facă un copil, o altă fată, adică mama mea.

         Viața lor a fost ceva în genul familiei Moromete. Aveau copiii bunicului o mătușă binevoitoare, ce-i învăța și-i sfătuia numai de rău, exact ca cea din Moromeții. Plus alte vecine la fel de binevoitoare, ce-și băgau mereu nasul unde nu le fierbea oala. Se băteau băieții între ei, ca și copiii, dar gurile rele spuneau: "ia auzi cum îi bate pe bieții copii maștera!"

         Bunica nu a făcut niciodată diferență între copii. Și nici bunicul. Îi iubeau pe toți la fel de mult. Bunica încă avea de multe ori mai multă grijă de cei vitregi, decât de propriile fete, tocmai ca să nu se simtă ei marginalizați sau nedreptățiți. Mereu le lua apărarea în fața tatălui, ca să fie bine. Și tot nu a fost bine.

         Fata bunicului, nici la nunta ei nu i-a chemat. Nici nu au știut sărmanii bătrâni când s-a măritat. Pentru asta, tot îl trimitea bunica cu bucate și de toate, la oraș, la fata lui, pe bunicul.
        Zicea: "Lasă măi omule că-i tânără și nu știe ce face. Du-te că-i copilul tău."
        Și s-a dus bunicul, săracul, cu sacoșele pline, să-și cunoască ginerele. Apoi tot așa să-și cunoască pe rând nepoții. Și s-a tot dus mereu, când putea, cum putea, până într-o zi, când nepoțeii i-au spus prin ușa închisă că sunt singuri acasă și nu au voie să deschidă ușa la nimeni. Bunicul a stat afară în fața blocului, cu sacoșele după el, răbdând foame, sete și căldură câteva ceasuri și a așteptat. A așteptat, că doar ce era să facă?
        Când a ajuns ginerele de la muncă și l-a văzut, i-a spus mirat: "Sărumâna tată socrule! Dar de ce nu ai urcat sus, că doar e acasă fiica dumitale?" Doar el știe ce a fost atunci și de atunci încolo, în inima lui de tată. Atât știu doar, că a zis: "Tu femeie, eu altu' nu mă mai duc.". Și nu s-a mai dus.
        A venit fata cu nepoții. A venit, doar la înmormântare la tatăl ei, după mulți ani, când nici nu mai știa unde-i casa părintească. A venit să afle ce avere a rămas de la el și să-și ceară partea. Îmi aduc aminte și acum, că venea mereu după moartea bunicului pe la mama, să se plângă cât îi este de greu și să întrebe de pământul bunicilor. A tot venit până într-o zi, când i-a zis tata că-i aduce el o straiță de pământ dacă tot îi trebuie pământ. S-a simțit ofensată și nu ne-a mai deranjat.

       Un băiat al bunicului îi vizita periodic, când se coceau grânele și toate cele. Dădea o fugă cu mașina, (că avea mașină, nu ca alții...). Ajuta și el un ceas sau două la ce mai era de făcut pe la câmp, dacă mai era ceva de făcut. Se plângea cât îi este de greu. Le scotea ochii la bătrâni cu câțiva leuți cu textul penibil: "Să nu știe nevastă-mea, că face scandal, că nu avem bani...bla bla". Și pleca cu portbagajul plin până sus.
       La insistențele noastre, și-a lăsat o dată fata mai mică, vara, 2 săptămâni, la bunici. Atunci pot spune că mi-am cunoscut verișoara. O adolescentă plină de figuri și fițe, ce strâmba din nas la toate, dar ea nu știa să-și spele nici măcar chiloții murdari și era mai mare decât mine. Era mai ordonată și curată bunica, femeie de la țară, cu animale în ogradă, teren cultivat, cu wc-ul în fundul curții și apa cărată cu gălețile de la fântâna din ulița vecină, decât ea, domnișoară de oraș.
       Vă închipuiți, presupun, că și acest băiat a venit să-și ceară partea după moartea bunicului, deși bunicul le lăsase copiilor lui, prima casă construită cu mama lor.

       A fost bărbat inteligent și gospodar bunicul, chiar dacă făcuse școală doar până la litera T. Și-a construit o a doua casă cu a doua nevastă, tocmai pentru a nu exista discuții în viitor. Iar tot ce era din prima căsătorie, le-a lăsat copiilor, ca fiind de la mama lor. Și tot nu a fost bine. Tot au vrut mai mult. Unii nici nu s-au sinchisit să vină la înmormântare la mama vitregă, care i-a crescut, educat, îngrijit și hrănit, până au fost mari și au plecat fiecare pe drumul lor. (sau cel puțin eu nu-mi amintesc să-i fi văzut la înmormântare pe unii dintre ei). Ba le-au mai dat și pe urmă din puținul muncii lor, oricând au putut. Au primit parte și din pământurile bunicilor, la succesiune, dar nici în ziua de azi nu au mers să-și ia pământurile. Plătesc părinții mei impozitele pe terenurile lor, după mulți, mulți ani.

       Așa că... pe unii copii n-o să-i mulțumești niciodată, orice ai face.

       Am auzit de mai multe ori expresii de genul: "Ți-e ușor să vorbești, că nu ai copii.", "Dacă ai avea copii, altfel ai gândi.", "Tu nu ești mamă. Nu știi cum e.", "Când ai copiii tăi, e mai greu."

       OARE?

       Oare chiar e mai greu cu copiii tăi?
       Oare nu-i mai ușor atunci când îi crești de mici, îi educi și formezi după placul tău și gândirea ta și te respectă ca părinte?
       Oare nu-i era mai ușor bunicii cu fetele ei, ce o recunoșteau ca mamă și le educase ea de mici, decât cu ceilalți copii, ce nu o respectau ca mamă și erau educați și formați deja de alții? Ba în plus, luau de bun orice le spuneau alții, fie ei rude sau vecini și luau de rău tot ce venea de la mama vitregă, doar pentru că nu era mama lor.
       Oare nu-i mai dificil să fii mamă pentru alți copii, astfel încât să fie bine totul pentru ei? Nu-i mai greu să schimbi obiceiuri proaste, gata formate în decursul anilor, decât să le formezi obiceiuri bune de mititei?
       Oare nu-i mai ușor să îndrepți greșelile tale, ca mamă, decât greșelile altei mame?
       Oare nu-i mai ușor să fii mama copiilor tăi, fiind de mici alături de ei, știind totul despre ei, decât să educi copiii altora, pe care trebuie să înveți să-i cunoști (dacă îți dau voie ei) și să îi ajuți să treacă peste traumele pierderii unui sau ambilor părinți? Sau trauma divorțului, că tot sunt la modă în zilele noastre. Poate că ești un pic mai obiectiv și un pic mai greu de șantajat emoțional, nefiind prins în capcanele părinților. Cam din acest punct de vedere cred că e mai ușor, dar restul...?

       Mulți părinți duc lupte între ei, când e vorba de educația și creșterea propriilor copii, având unul sau ambii impresia că celălalt greșește sau ar fi nedrept cu copiii. Ce să mai vorbim de părinții ce sunt și ei traumatizați de pierderea partenerului lor și rămași cu copiii, au frica și mai mare că ar fi nedreptățiți, persecutați, neacceptați, neînțeleși sau chiar neiubiți de noii lor parteneri de viață? Părinți ce încercând să țină loc și de mamă și de tată, fac greșeala să creadă că deja știu cum e să fii și ceea ce nu ești. Fiind mamă nu vei ști niciodată cum e să fii tată. Fiind tată, asemenea, nu ai cum să știi vreodată cum e să fii mamă.
        Chiar crede-ți că e mai simplu să fii părinte adoptiv, decât părinte natural? M-ai cugetați...

        Am admirat-o și încă o mai admir pe bunica, ce a reușit să fie și mamă și văduvă și mamă vitregă și soție. La fel și pe bunicul, ce a fost la rândul lui, tată, văduv, tată vitreg și soț.
        Doi oameni minunați, pe care nu i-am auzit niciodată să se certe, jignească sau să vorbească ceva rău unul despre altul între ei sau cu altcineva.
        Doi oameni simpli, cu bune și rele, dar care se acceptau așa cum erau și se prețuiau unul pe altul.  
        Doi oameni ce iubeau viața, prețuiau viața și căutau mereu părțile frumoase ale acesteia, precum și ale oamenilor din jur.
        Doi oameni ce au trecut prin multe greutăți și încercări grele, dar nu i-am auzit niciodată să se plângă de ceva.
        Doi oameni pe care i-am iubit, îi iubesc și-i voi iubi mereu.
        Doi oameni onești și harnici, cărora le mulțumesc că au fost exemple vii ale copilăriei mele.  
        Am învățat enorm de multe de la bunicii mei și încă mai învăț din aducerile aminte, ce poate atunci, demult, nu le-am înțeles... cum le înțeleg acum...