Mama este ființa care ne-a vegheat somnul.Mama este cea care ne-a călăuzit pașii, cea care ne-a legănat și alinat, cea care ne-a încurajat, care ne-a susținut și care ne-a iertat mereu.
Mama este ființa ce ne-a învățat să vorbim, să cântăm, să umblăm, să citim, să scriem și să avem grijă de noi.
Mama ne-a învățat să coasem, să croșetăm, să facem prăjituri și mâncare.
Mama ne-a arătat ce e bine și ce e rău, ne-a educat și a plâns cu noi și pentru noi. Ea ne-a învățat să deosebim frumosul de urât. Ne-a învățat să fim buni, grijulii, darnici și răbdători. De la ea știm ce înseamnă iubirea și iertarea, pentru că ea ne-a iubit mereu și ne-a iertat de fiecare dată.
Mama este primul nostru profesor, primul mentor. Tatăl este al doilea. De la el am învățat altele specifice lui, precum și unele dintre cele de mai sus.
Părinții sunt exemplele copiilor în viață, primele exemple. Apoi vin bunicii, frații, surorile și alte persoane din jurul lor. Profesorii apar în viața unui copil mult mai târziu, când deja ei sunt formați și educați. (educația de bază, bineînțeles). Unii părinți fac greșeala să aștepte ca profesorii să le educe copiii. Nu. Profesorii au doar rolul de a învăța copiii diverse lucruri. Educația se face acasă și se face din primele momente de viață ale copilului.
Din păcate nimeni nu ne învață cum să fim părinți mai buni și cum să creștem și educăm copiii noștri. Știem ceea ce am văzut la părinții noștri și ceea ce ne-au învățat și educat ei. Felul cum ne-au crescut ei este cea mai importantă lecție pentru noi. Cei ce avem norocul să cunoaștem oameni minunați, învățam mai multe de la ei. Putem însă învăța câte ceva de la orice ființă ne iese în cale, dacă suntem dispuși să facem asta și dacă știm să vedem părțile bune ale fiecăruia.
Întotdeauna un pahar plin pe jumătate, este și gol pe jumătate. Depinde care parte a paharului vrem să o privim. Totul depinde de ceea ce vrem să vedem, depinde de ceea ce gândim și dacă suntem dispuși să învățăm sau nu.
Nimeni nu este perfect. Cu toții greșim. Chiar și când avem intențiile cele mai bune, putem să greșim. Important este să învățăm să nu mai repetăm greșelile.
Când ajungem mari, avem tendința să repetăm greșelile părinților. Mintea noastră ne călăuzește în funcție de ceea ce a învățat, ceea ce știe. Este foarte important să fim deschiși spre a învăța lucruri noi mereu, să fim atenți și la alte ființe din viața noastră, pentru a învăța cât mai multe și... să citim. Astfel mintea noastră va fi hrănită și cu altceva afară de ceea ce am văzut la părinții noștri. Având informații diferite cât mai multe, ea poate analiza și găsi soluțiile cele mai bune. Astfel vom reuși să înțelegem ceea ce a fost bun și ce nu, în educația dată de părinții noștri și vom putea să nu repetăm greșelile lor, ci să învățăm din ele. Un elev este bun nu atunci când își copiază și egalează profesorul, ci atunci când devine mai bun decât el.
Îmi aduc aminte și acum prăjiturile mele preferate din copilărie. Nu erau neaparat cele mai delicioase prăjituri mâncate, dar erau prăjiturile ce le făceam împreună cu mama. Erau prăjiturile la care ajutam și eu încă de mititică. Îmi dau seama că probabil de multe ori mai mult o încurcam decât o ajutam, dar mă lăsa să fac ceea ce-mi plăcea. Mă jucam cu aluatul. Mă jucam amestecând ingredientele. Mă jucam în sirop. Mă jucam cu crema. Mă jucam cu orice. Pentru mine totul era atunci un joc. Era un oc frumos din care învățam fără să-mi dau seama atât de multe...
Cu bunica îmi plăcea să fac clătite și minciunele, ciurighe, cum le spunea bunica. Mai nou am aflat și termenul de scorușe. Plăcerea mea era să le răsucesc. Eram mult prea mică să le știu tăia în romburi, dar când am mai crescut nițel, m-a lăsat bunica să tai fantele din mijlocul romburilor. Ce grozav m-am simțit în acea zi! Mai târziu am înățat să tai și romburile, dar trebuie să recunosc, răsucitul lor a rămas o adevărată plăcere pentru mine și mereu când fac asta, mă surprind zâmbind cu gândul la bunica. Îmi aduc aminte cum îi număram ingredientele pe degete, convinsă că o verific dacă a uitat sau nu ceva. De fapt ea mă făcea să exersez număratul și să-mi îmbunătățesc memoria. Draga mea bunică...La fel făcea și cu clătitele, provocându-mă prin joacă să le număr, mai ales pe cele mâncate. "Până am compt, am mâncat opt.", spunea bunica serioasă, dar zâmbind. Părea mai rece de felul ei, bunica. Poate era doar un pic mai severă, să învățăm cât mai multe și cât mai repede.
Bunicul era mai îngăduitor și ne susținea mai mult prostioarele copilărești. El avea n alt mod de a ne educa și învăța ceea ce știa el, un mod mai blând și mai vesel, mai jucăuș. El se cobora mai ușor în lumea noastră.
Erau atât de frumoși bunicii mei. Erau oameni simpli, dar atât de complecși și de frumoși în simplitatea lor. Oameni drepți și onești, credincioși în adevăratul sens al cuvântului, ordonați, curați, harnici și suficient de înțelepți. Păcat că am fost prea mici și prostuți, ca să reușim să învățăm mai multe din înțelepciunea lor. Apoi, ca adolescenți, ne-am crezut prea deștepți ca să mai stăm să-i ascultăm.
Aș vrea să mai trăiască bunicii mei. Acum aș ști să-i ascult cu atenție.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.