Inamic sau victimă?!

            Într-o lume încordată, stresată și mereu pe fugă, e bine să ne oprim uneori și să privim în jur la minunățiile vieții, să ne relaxăm o clipă și să ne mai descrețim frunțile.

            Am să vă spun azi ceva, care, sper din suflet, să vă aducă măcar un zâmbet firav și relaxant.

            Era o seară târzie, când luând o cutie cu biscuiți de pe dulap, ce să vezi și să nu crezi?! Agitat și vizibil enervat că a fost deranjat din somnul lui, un viespe mare și gras, se zbenguia acum pe neonul aprins.

           Vă dați seama care e reacția unui biet muritor obosit, când vede un astfel de inamic fioros, liber și nervos, în cuibul lui liniștit și ferit de orice pericol? În caz că nu știți, vă spun eu. Îi sare instant somnul, se zbârlește pielea pe el, adrenalina urcă spre cote maxime, se agită ca un titirez și înșfacă prima armă văzută în cale: paleta de muște! Scaunul fiind la îndemână, cum tocmai l-a folosit să ia cutia de pe dulap, hop pe el și... la atac! Pleosc! O lovitură zdravănă peste fundul rotofei al intrusului zburător.
           Și... s-a făcut liniște. Toate spiritele s-au calmat, odată ce bâzâitul inamicului s-a evaporat.

           Dar, unde o fi totuși bidigania zburătoare?! Să fi zburat afară, pe ușa larg deschisă de la balcon? Să fi căzut pe jos amețit? O fi pe sub dulap? Pe după masă? Hmmm. Caz misterios, rămas neelucidat, dar presupus a fi rezolvat cu succes. Așa că, Moș Enne, vine din nou pe la gene tiptil, tiptil și viespea e trecută la capitolul "fost-a neică dar se duse!".

          Dimineață răcoroasă, aș spune chiar friguroasă...

          Liniște și pace în desfășurarea ritualurilor obișnuite. Arunc o privire agale pe geam. Afară bate vântul, e înorat, a plouat și... inima sare din piept! Un monstru negru a apărut brusc în fața nasului meu, la doar câțiva milimetri! Sar un pas înapoi cu un țipăt sugrumat în gât. Părul se zbârlește pe mine.

          Și realizez abia atunci că este "prietenul" de seara trecută. Domnul viespe, inamicul periculos,  se zbate agitat în sus și-n jos pe geam, cu dorința de a trece prin el, spre libertate. Nu mai pare la fel de fioros, în lupta lui... cu geamul. Ba chiar pare disperat... O fi traumatizat sărmanul!

         Iau un șervețel și mă apropiu, nu fără acea senzație de încordare și zbârlire. E totuși un viespe, ce are un ac ascuțit, plin cu venin, iar eu am... un șervețel. Reușesc să-l capturez, prin tactica de acoperire, învăluire și răsucire cu maaare grijă și atenție, să nu cumva să ajungă bidigania cu fundul lui periculos în apropierea degetelor mele fine. Bâzâie disperat în capcană. Își vede probabil, derulată, toată existența lui, în fața morții.

        Ies afară. Brrr! Ce frig e! Și ce vânt rece bate! Las un capăt de șervețel liber și-l scutur peste balustrada balconului, cu ochii cât cepele, pregătită să las hârtia să zboare și să sar țipând (sigur aș fi țipat), dacă cumva vine spre mine.

        Biata făptură, a ieșit cu greu din șervețel. Dar și când a ieșit, nu i-a mai păsat nici de frig, nici de vânt și nici de ploaie. A zbughit-o ca din pușcă, ca din gură de șarpe sau care expresie o fi mai bună pentru a exprima viteza cu care a zburat...

        Cu siguranță era traumatizat!