Adio suflete dragi...

         Doar cei ce au avut sau au animale, pot înțelege cât de mult te atașezi de aceste ființe, dacă fac parte din viața ta mult timp și mai ales dacă le-ai crescut de mici.

         Știi cum e să le revezi după câteva săptămâni și să simți pur și simplu că ți-au dus dorul?

         Nu voi uita probabil niciodată întoarcerea acasă după zece zile, primele zece zile departe de pisoii mei.
Îmi aduc aminte perfect cum pisoiu crem a venit instant la mine, mieuna, torcea și parcă nici nu mai știa cum să se lingușească de picioarele mele. Doamne! Și cel negru, ascuns pe pervaz, după jaluzele (loc unde se refugia cât veneau și stăteau în casă, cei ce-i grijeau în absența noastră...) cum a scos căpșorul când mi-a auzit glasul... Și cum a fugit la mine "povestind" în graiul lui, bucuros. Cum s-a aruncat pur și simplu în brațele mele, radiind de fericire și afecțiune...

         După acel episod emoționant până la lacrimi, nu i-am mai crezut niciodată pe cei ce afirmă că pisicile se atașează de loc și nu de persoane. Faptul că și ele au sentimente și se atașează de persoanele ce le grijesc, cresc și iubesc de mici, mi s-a confirmat în multe alte ocazii. Și o știam încă de mult timp, de la primul me pisoi, ce l-am dus și l-am lăsat cu mulți, mulți ani în urmă, la casa bunicilor. V-am povestit mai demult asta...

         De câini ce să mai spun?! Ei se știe că sunt mai loiali stăpânilor și își exprimă mult mai evident bucuria revederii și sentimentele. Îmi dau lacrimile și acum, numai aducându-mi aminte ce primire mi-a făcut cățelul după o absență mai îndelungată. Câtă agitație, bucurie și ce sunete scotea, inimaginabile celor ce nu au avut ocazia să audă un câine emoționat, ce-și exprimă vocal bucuria revederii și a nerăbdării de a ajunge la persoana iubită... (ne despărțea un gard...).

        Cel mai greu îmi era să-mi revăd animalele știind că le las acolo, că nu le pot lua cu mine. Mă tulbura profund fiecare întîlnire cu ele. Patru suflete dragi ce se agitau și lingușeau pe lângă mine, atât doar că nu puteau să vorbească...

        Pe unul l-am pierdut pentru totdeauna. Era bătrân... e drept... dar tind să cred că nu a vrut sau nu a putut să suporte despărțirea de cei dragi și o viață singur, într-o casă total străină, cu o persoană necunoscută. În mai puțin de 3 săptămâni de la "abandonarea" lui (a fost dat în grijă la cineva pentru o lună)... dragul de el... s-a dus. Tind să cred că există o fărâmă de adevăr în mitul ce spune că pisicile își aleg singre momentul sfârșitului. Pisoiul meu cel negru, cred că a ales.

        Dormi în pace suflet drag!

        Mi-a fost greu să accept că nu mai este cu adevărat. Am aflat pe la amiaz și abia noaptea târziu am reușit să conștientizez și să plâng în tăcere... Nu. Nu vreau să-mi aduc aminte acele zile triste...

        Mi-e dor de animăluțele mele. Mi-e tare dor... dar acum fiecare are căminul lui/ei, unde e iubit/ă, răsfățat/ă și bine îngrijit/ă. (excepție cel ce e acum îngeraș și poate are puterea să veghieze dragul de el, asupra mea...) Cred că e mai bine pentru ele să nu le mai tulbur existența cu apariția și dispariția mea nenecesară lor. Am să păstrez amintirea frumoșilor ani împreună și-mi voi alina dorul cu poze și filmări...

       Cu bine dragile mele, suflete frumoase și curate!