Era o zi frumoasă. Soarele timid, mîngâia câmpul întins. O liniște deplină stăpânea împrejurimile. Nici măcar vântul nu îndrăznea să tulbure calmul din jur. Toamna și-a lăsat de mult timp amprenta peste câmp. Știuleții uscați, rupți pe jumătate, erau amintirea unui lan de porumb ce a triumfat acolo cândva, într-un verde viu. Roadele i-au fost smulse, iar acum părăsit în țărâna uscată, așteaptă cuminte vremea aratului, ce va să vie într-o zi zgomotoasă.
Un șoricel ghinionist și-a găsit sfârșitul, strivit în drumul șerpuit. Nici ciorile nu mai bântuie câmpul pustiit. Doar el, soarele, mai alină singurătatea pustie, cu razele blânde, de toamnă târzie.
Pașii sprinteni șerpuiesc printre câmpurile tăcute. Timpul zboară plăcut de repede. Drumul pietros se pierde în urmă. Case colorate răsar jur împrejur. Una la dreapta. Două pe stânga. Apoi din ce în ce mai multe. Unele răsfirate, altele înghesuite. Unele cochete, altele triste. Primul lătrat de câine străpunge liniștea, urmat imediat de un altul și altul din sat.
Curând pașii se îndreaptă spre șoseaua tulburată de cei ce vin și trec în goana mașinilor. E un dute-vino totuși liniștit, în armonie cu al meu calm...
Dar vai! Ce-mi văd ochii e oare cu putință?!
Patru vlăjgani au încolțit un câine. Urlă la el, se agită, îl amenință și-l udă leoarcă. Bietul animal, speriat, cu coada-ntre picioare, se refugiază sub mașina parcată pe trotuar. O NU! Câtă cruzime! Cel mai uriaș dintre bărbați, lovește fără milă biata ființă ghemuită sub mașină, cu ditamai lopata de metal. Un scheunat jalnic, de durere, sfâșie văzduhul. Sărmanul patruped încearcă să scape, dar e speriat de un alt bărbat, ce se agită-n preajma lui. În loc să-l lase să se ducă, să plece, îl întărâtă cu amenințări deșarte, ce-l fac pe animalul dezorientat și speriat să riposteze cu mârăituri și un atac fictiv. Atacatorul biped, dă repede înapoi speriat. Lașitatea e evidentă. Dar cel cu lopata sare repede în atac din nou. Săracul animal, aproape târâș, cu coada între picioare, ajunge tot sub mașină mârăind. Mașina și mârăitul sunt singura lui apărare. Mă îngrozește gândul că-n disperare va sări la atac. Și sincer, nu teama că ar putea mușca pe cineva, mă sperie... (căci zău, își merită soarta cei ce brutalizează bietele animale...) ci frica a ceea ce i-ar putea face acei oameni fără suflet, nefericitului cățel...
Ajungând lângă mașină, nu am putut să tac și să trec precum nimic nu s-ar fi întâmplat.
- Dar ce aveți cu el?!, am întrebat cu indignare.
- Nu vrea să plece de aici și sare la oameni! s-a apărat repede cel cu lopata, la care m-am uitat probabil suficinet de expresiv, când am comentat.
După ce am mai făcut încă câțiva pași, m-am întors și le-am strigat:
- Dacă-l loviți va fi și mai agresiv!
Le-am întors spatele, fiindu-mi silă de purtarea lor și mi-am continuat drumul. Din când în când, m-am oprit și am privit insistent la ei, să văd ce fac. Au lăsat bietul animal în pace, iar curând, acesta s-a îndepărtat de ei, pe lângă garduri...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.