Povestea lui S...

              Nu demult, S a trecut printr-o întâmplare tare ciudată. Se plimba într-o seară frumoasă, împreună cu B. Era într-o stare foarte bună și avea chef de glume. Dar B, nu a perceput gluma, probabil fiind prea lungită, doar din lipsa chefului de a se concentra și a se gândi serios la ce zicea B. S era în stare de relaxare și contemplare a peisajului. Îi plăcea susurul apei, ce se auzea încet în depărtare. 
    
              Brusc P s-a enervat, a început să atace verbal pe S. Primul instinct al lui S a fost să se apere de atacul șocant. Generalizările lui B și vorbele urâte, precum și tonul ridicat, la început au avut efect de iritare asupra lui S. Brusc însă, S și-a dat seama că nu are de ce să se apere, explice sau enerveze. Instinctul a fost să plece de acolo, dar rațiunea îi spunea că nu e ok să plece. 

              O altă plimbare ratată din... nimic... 

              Era atât de trist totul... încât a tăcut brusc și s-a îndepărtat de B câțiva pași întorcându-i spatele pentru a nu i se vedea lacrimile ce-i umpluseră ochii. Cu privirea rătăcită în zare, asculta susurul apei ce străpungea tăcerea întunecată. O lacrimă fierbinte porni la vale... 

              Nu a sesizat trecerea timpului, atât era de mare tulburarea lui S. Pași tăcuți au trecut pe lângă S și umbra întunecată a lui B se îndepărta constant, fără șovăire, sub privirile încremenite ale lui S.

Visând cu ochii deschiși...

            În toiul nopții, privind pe geam am rămas plăcut surprinsă.

           - Ninge! Ce fulgi mari...!

           Și-am țopăit ca un copil prin casă, exclamând bucuroasă: Ninge! Ninge! Ningee!

           Minute-n șir am rămas, desculță, ridicată pe vârfuri, cu nasul lipit de geam, privind fulgii mari, ce se jucau nepăsători la lumina felinarelor. Dansau grăsunii de zăpadă prin noaptea rece, fără nici o treabă. Cădeau grămadă. Și îi simțeai cât sunt de grei pufoșii, doar uitându-te la ei. Cu privirea rătăcită, printre zeci de mii de flori, albe și pufoase...

Rămas bun Blondie...

          Visele...
          Ce sunt visele cu adevărat? Această întrebare mi-am pus-o de mai multe ori. A fost mereu urmată de alte întrebări. Oare unele vise sunt premoniții? Oare unele vise chiar transmit ceva? Oare chiar înseamnă ceva anume visele? Și altele de genul acesta.

         Anul trecut, mi-au revenit aceste întrebări într-o dimineață, când m-am trezit brusc dintr-un vis straniu. Aveam un  amestec de sentimente tare ciudate, de căldură și împăcare sufletească, bucurie, fericire, deși recunosc, eram tulburată totuși.

         Dar mai bine să vă povestesc ce îmi strârnise acele emoții profunde.

Somnul....

            Se spune că visăm mereu, doar că nu ne aducem aminte tot timpul ceea ce am visat. Se mai spune că avem nevoie de minim 7-8 ore de somn pe noapte, pentru a putea funcționa bine organismul o zi întreagă. De asemenea probabil știți că orele cele mai bune de somn sunt de la 9-10 seara până dimineața. Probabil mai puțini știu că e necesar să fie întuneric beznă și liniște totală, ca să se secrete anumite substanțe ce ne dau energia necesară unei zile întregi și creierul să se odihnească bine.
         
            Cine a avut ocazia să doarmă uneori la țară sau la munte, într-o pădure sau oriunde într-un loc mai retras, unde noaptea e cu adevărat beznă și liniștea ei e desăvârșită, nu plină de luminile nocturne ale unui oraș și traficul neîncetat al unor șosele... ei bine, aceia știu cu siguranță diferența dintre un somn minunat, cu adevărat odihnitor și un somn mai puțin reușit calitativ.

            De ce bunicii, oameni simpli de la țară, ce se culcau odată cu găinile și se trezeau odată cu ivirea zorilor, aveau energie să trudească o zi întreagă la câmp și prin gospodărie precum furnicile, fără oprire și erau sănătoși, rumeni în obraji și veseli în spirit?