Somnul....

            Se spune că visăm mereu, doar că nu ne aducem aminte tot timpul ceea ce am visat. Se mai spune că avem nevoie de minim 7-8 ore de somn pe noapte, pentru a putea funcționa bine organismul o zi întreagă. De asemenea probabil știți că orele cele mai bune de somn sunt de la 9-10 seara până dimineața. Probabil mai puțini știu că e necesar să fie întuneric beznă și liniște totală, ca să se secrete anumite substanțe ce ne dau energia necesară unei zile întregi și creierul să se odihnească bine.
         
            Cine a avut ocazia să doarmă uneori la țară sau la munte, într-o pădure sau oriunde într-un loc mai retras, unde noaptea e cu adevărat beznă și liniștea ei e desăvârșită, nu plină de luminile nocturne ale unui oraș și traficul neîncetat al unor șosele... ei bine, aceia știu cu siguranță diferența dintre un somn minunat, cu adevărat odihnitor și un somn mai puțin reușit calitativ.

            De ce bunicii, oameni simpli de la țară, ce se culcau odată cu găinile și se trezeau odată cu ivirea zorilor, aveau energie să trudească o zi întreagă la câmp și prin gospodărie precum furnicile, fără oprire și erau sănătoși, rumeni în obraji și veseli în spirit?

            De ce generațiile noi, crescute în puf, răsfățate cu zeci de aparaturi moderne, care mai de care mai sofisticate, ce le ușurează munca și/sau le răpește timpul, ce mănâncă haotic delicatesuri alese, dorm haotic cât vor și cum vor... au totuși energie atât de puțină, sunt mult mai bolnăvicioase și au spiritul obosit, stresat, arțăgos poate chiar deprimat?

            Ferice de cei crescuți la țară, în aer curat, învățați cu sudoarea câmpului sau a crestelor nalte și pădurilor dese.

           Am crescut în oraș, dar am avut fericita șansă de a crește și într-un sat dintre dealuri, în perioadele vacanțelor prea scurte. Mulțumesc Domnului că mi-a dat ocazia să învăț cum e viața grea de la țară,  cu muncile gospodărești și cele de la câmp, fără apă caldă sau rece la discreție și fără wc-ul în casă. Ce frică-mi era uneori, când eram mică, să merg noaptea dincolo de portița din fundul curții, unde era "tronul" de lemn. Mintea umană e expertă în născociri bizare. Poveștile pentru speriat copii, chiar își fac efectul în mintea lor îngustă, dar atât de creativă. Țin minte și acum acel moment în care alergam seara spre casă, pe portița din fundul curții bunicilor, cu o teamă atît de mare strârnită de propria-mi imaginație astfel încât aveam senzația că alerg pe loc. Știi acea teamă cruntă ce-ți taie picioarele și-ți îngheață sângele?!

          Ca orice adolescent, ai acea perioadă în care vrei să explorezi lumea, să descoperi cât mai mult nou și ești tentat să fugi de originile vechi, ce-ți par banale și plictisitoare. Am fugit și eu de satul copilăriei, iar după moartea bunicilor, satul lor natal mi-a părut pustiu și rece, chiar trist și respingător. I-am redescoperit frumusețea mulți, mulți ani mai târziu, probabil când am fost capabilă să mă împac cu mine și trecutul meu. Cam atunci am realizat că-n străfundurile ființei mele, tânjesc după o viață cât mai aproape de natură și liniștea desăvârșită a nopților de la țară, în care te culci odată cu găinile și te trezești plin
de energie, la ivirea zorilor...