Povestea lui S...

              Nu demult, S a trecut printr-o întâmplare tare ciudată. Se plimba într-o seară frumoasă, împreună cu B. Era într-o stare foarte bună și avea chef de glume. Dar B, nu a perceput gluma, probabil fiind prea lungită, doar din lipsa chefului de a se concentra și a se gândi serios la ce zicea B. S era în stare de relaxare și contemplare a peisajului. Îi plăcea susurul apei, ce se auzea încet în depărtare. 
    
              Brusc P s-a enervat, a început să atace verbal pe S. Primul instinct al lui S a fost să se apere de atacul șocant. Generalizările lui B și vorbele urâte, precum și tonul ridicat, la început au avut efect de iritare asupra lui S. Brusc însă, S și-a dat seama că nu are de ce să se apere, explice sau enerveze. Instinctul a fost să plece de acolo, dar rațiunea îi spunea că nu e ok să plece. 

              O altă plimbare ratată din... nimic... 

              Era atât de trist totul... încât a tăcut brusc și s-a îndepărtat de B câțiva pași întorcându-i spatele pentru a nu i se vedea lacrimile ce-i umpluseră ochii. Cu privirea rătăcită în zare, asculta susurul apei ce străpungea tăcerea întunecată. O lacrimă fierbinte porni la vale... 

              Nu a sesizat trecerea timpului, atât era de mare tulburarea lui S. Pași tăcuți au trecut pe lângă S și umbra întunecată a lui B se îndepărta constant, fără șovăire, sub privirile încremenite ale lui S.
Inima îi bătea cu putere în timpane. Vroia să strige. Vroia să alerge după B. Dar nu putea. O forță necunoscută puse stăpânire pe S. B se pierdea încet în zare... S se simțea  pur și simplu părăsită. Încremenită în întunericul pustiu, își auzea inima cum îi sparge timpanele. Lacrimile îi înghețaseră pe pleoape. Trupul nu-l mai simțea. Până și timpul părea încremenit. 

            "- Chiar nu te-a așteptat?!, am întrebat Eu șocată. 

             - S-a oprit câteva clipe la capătul aleei pustii, privind înapoi... și... a plecat. Pur și simplu a plecat. M-a lăsat singură în frig și întuneric, pe acea alee pustie... Nu aveam putere să mă mișc. Dar încă mai credeam că va veni înapoi... 

             - Nu ți-a fost frică să rămâi singură?, am întrebat Eu. 

             - Nu știu cât am stat așa, în neclintire. La un moment dat am privit în urmă. Un felinar îndepărtat își arunca lumina pe capătul aleei, printre tufe. Era singura lumină ce încălzea bezna rece. Îmi venea să merg spre ea. Am privit spre capătul îndepărtat pe unde dispăruse B. Dacă mă aștepta acolo, în drumul ce șerpuia la câțiva metri de capătul aleei?! Am făcut câțiva pași sub impulsul speranței. Era atât de înfricoșătoare liniștea din aleea pustie, înghițită de întuneric. Siluete negre au apărut la capătul îndepărtat. Am încremenit. Frica a pus stăpânire pe mine. Am făcut câțiva pași înapoi, crezând că unde stăteam înainte eram în siguranță. Acolo timpul nu mă atinsese. Dar nimic nu mai era ca înainte. Totul era la fel de pustiu și înfricoșător. Umbrele din jur păreau că se măresc. Aleea părea fără sfârșit. Lumina din spate era mică și îndepărtată. Până și ea părea, rece și înfricoșătoare. 

             - Șii..?! 

             - Două siluete veneau spre mine. Era un cuplu. Speranța că poate B este dincolo de capătul aleei m-a scos din șoc parțial. Am pornit cu pași grăbiți, plângând. Șoseaua era la fel de pustie și rece. Felinare răzlețe luminau drumul. Am vrut să merg pe traseul obișnuit, când ne plimbam împreună. Dar era atât de beznă în acea direcție, astfel încât spaima mi-a paralizat pașii și mi-a încețoșat mintea.  Nu-mi mai puteam aminti unde duce acel drum... 

             - Te-ai rătăcit?!, am întrebat Eu șocată. 

             - Nu. Nu. Doar drumul întunecos intrase în ceață în mintea mea. Știam însă unde duce șoseaua luminată, așa că am pornit plângând pe marginea șoselei, spre casă. Încă mai speram că mă așteaptă în fața casei. Dar nu era acolo. Poate nu a ajuns încă, mi-am spus în prostia mea. Am stat afară, în frig, așteptând. Lacrimile au secat încet. Trebuia să-mi revin. Nu-mi venea să cred că m-a lăsat acolo. Părea un vis urât din care speram să mă trezesc. I-am scris un mesaj, în care-i spuneam că-s șocată și nu-mi vine să cred că a plecat. De fapt, cred că doream să știe că încă exist, că n-am pierit în întuneric, pe acea alee pustie. Și mai tânjeam după un semn, să simt că încă îi pasă de existența mea. 

            - Îi pasă...?!, am spus Eu rece. Cum a putut să te lase acolo?! 

            - Nu știu. Nu știu ce să cred. Nu știu de ce a făcut asta. Nu știu de ce se comportă atât de rece uneori. Nu înțeleg cum poate fi atât de cald și atent dar și atât de rece și insensibil uneori. Îmi trecuse prin minte să plec fără să-i spun nimic lui B. Dar unde? Cele mai bune prietene sunt atât de departe. Dacă aș fi avut mașina, mă urcam în ea și plecam. Nu știu unde, dar plecam de acolo cât mai departe. Aveam bani puțini în buzunar. Mi-ar fi ajuns să plec cu autocarul... Dar nu aveam cheile la mine. Dacă nu era nimeni... Puteam pleca la... Nu. Nu vroiam să văd pe nimeni. Nu vroiam să știe nimeni. Nu vroiam să mai plâng. Nu vroiam să mi se pună întrebări. Nu vroiam să dau explicații. Nu vroiam să mă vadă nimeni plângând... 

            - Și...?! 

            - Și nimic. Am mers acasă când am înghețat... Nu am discutat nimic. Înainte să adorm B m-a luat în brațe și am plâns din nou... deși nu vroiam să mai plâng. Mă simțeam ușurată în brațele lui. Simțeam nevoia  să-l strâng în brațe, să plâng în hohote... dar nu. Nu vroiam să mai plâng... Sunt confuză... Nu știu ce să cred... 

            - Nu știu ce să-ți spun..., știi că eu sunt prea rațională și analitică. Poate e mai bine să te las să faci ce simți S. "

            Și astfel a rămas S în ceață... Eu nu știu ce să-i spun. Nu știu ce să cred. Nu știu ce e mai bine și ce e mai rău pentru S. Nu știu ce simte și ce gândește B. 

            Bărbații sunt atât de diferiți de noi femeile. Uneori e greu să-i înțelegem, așa cum probabil și lor le e foarte greu să ne înțeleagă pe noi femeile. Simțim și mai ales gândim atât de diferit. 


           Cine ar putea să dea sfaturi pentru S?! Eu nu.