Visând cu ochii deschiși...

            În toiul nopții, privind pe geam am rămas plăcut surprinsă.

           - Ninge! Ce fulgi mari...!

           Și-am țopăit ca un copil prin casă, exclamând bucuroasă: Ninge! Ninge! Ningee!

           Minute-n șir am rămas, desculță, ridicată pe vârfuri, cu nasul lipit de geam, privind fulgii mari, ce se jucau nepăsători la lumina felinarelor. Dansau grăsunii de zăpadă prin noaptea rece, fără nici o treabă. Cădeau grămadă. Și îi simțeai cât sunt de grei pufoșii, doar uitându-te la ei. Cu privirea rătăcită, printre zeci de mii de flori, albe și pufoase...
mintea mi-a luat-o razna, peste văi, dealuri și câmpii. A zburat năucitor, peste culmi înzăpezite, prin păduri de brazi și pini, pestea anilor destin. Și-am ajuns o copiliță stând pe prispă în pridvor, și privind spre cerul plin, de aceeași fulgi ce vin.

          Cuibărită la căldură, stând cu ochii-nchiși, senini, le zâmbeam în amintire, încă fulgilor ce vin. Și-am simțit, ușor pe pleoape, atingeri catifelate, iar pe obrazul fin, cum se topea un fulg de nea. O dulce mângâiere, o caldă sărutare, un zâmbet senin, pentru un gând de iubire plin...

            Cu ochii deschiși, privind în întuneric, vedeam troienile albe, ce străluceau în soare. Copii cu căciulițe colorate, râdeau la soare, țopăind printre nămeți. Bulgării zburau prin aer. Săniuțele alunecau la vale. Mingi imense de zăpadă, creșteau, creșteau cu fiecare opintire a micilor voinici. O copiliță, doar de-o șchioapă, înainta cu greu printre nămeți, trăgând victorioasă după ea, picioarele și-o creangă grea.

            Râsetele, strigătele se auzeau tot mai încet, printre zeci de mii de flori, albe și pufoase...ce cădeau din cerul plin... Și-am adormit... zâmbind la ele...