Ei bine, se zice că de ceea ce ți-e frică nu scapi. Cam așa este. Nu a murit cel de lângă mine, ci a fost mai rău. Întotdeauna se poate și mai rău decât ceea ce te temi a fi rău.Am murit eu... la figurat, desigur. Am murit eu și tot universul meu de atunci. Am avut sufletul zdrobit, călcat în picioare exact de cel ce era totul atunci pentru mine. Am rămas singură, fără nimic. Spun fără nimic, pentru că, atunci am realizat că obiectele, oricât de valoroase ar fi, de fapt, nu valorează nimic. Am pierdut tot: iubire, dragoste, familie, respect, mândrie, orgoliu, stimă, înțelegere, credibilitate, compasiune, încredere, liniște, teamă, vise, speranțe, scopuri, trecut, prezent, viitor, tot... absolut tot ceea ce aveam atunci. Am murit pur și simplu.
Am renăscut din propria cenușă, precum pasărea Pheonix și am descoperit adevăratele valori ale vieții și am aflat care-mi erau prietenii adevărați. Am realizat în timp, așa cum mulți realizează în astfel de cazuri, că habar nu aveam lângă cine am trăit. Mi-am dat seama cât de naivă, fraieră, credulă, proastă, oarbă, etc... am fost. Am rămas cu toate nerezolvate, vraiște, cu datoriile lui în cârca mea. Nu a fost precum îmi era teamă, ci chiar mai rău. Cadou mărinimos de la un fost partener de viață, ce mai! Un adevărat gentelman, ce nu doar își înșeală femeia, ci o mai și escrochează și minte la maxim.
În fine. Nu despre asta vreau să vă vorbesc, ci despre frica de moarte.
Ei bine, cum în tot răul, există întotdeauna și un bine, am scăpat de multe frici. Da. Greu de crezut, dar am scăpat atunci, demult și de frica de moarte. E ceva normal, având în vedere că murisem atunci. La figurat, dar e tot trecerea prin moarte, spiritual sau sufletește vorbind.
Unii ar zice că exagerez, că încă nu știu cum e să fii obligat să supraviețuiești sau mai știu eu ce. Normal că e loc de și mai rău. Dar pentru mine a fost atunci maxim de rău. Oricum, fiecare cu părerea lui. Fiecare cu experianța lui de viață. Fiecare cu trăirile lui.
Eu știu că nu mă mai tem de moarte. Nu mă mai tem de viață. Nu mă tem de viitor. Nu mai mi-e teamă că nu mă voi descurca, pentru că nu mai aștept nimic de la nimeni și nu mai cer nimic de la nimeni, nici chiar de la viață. Am învățat ce e umilința, precum și ce înseamnă a fi umil. Cred că aș putea trăi oriunde, în orice condiții...chiar și mâncând doar mămăligă sau pâine goală. Aș putea trăi într-o colibă cu o cameră amărâtă, primitivă, fără net, fără telefon, fără confort. Confortul nu mai înseamnă nimic pentru mine. Curățenia da, și-a păstrat valoarea sau chiar poate că i-a crescut valoarea într-un așa-zis clasament al meu, dacă ar fi să fac unul.
Nu știu dacă se înțelege ideea și nici nu contează la o adică. Să creadă cine ce-o vrea. Eu știu ce gândesc, știu ce simt și sinceră să fiu, am realizat că oricât de cinstit ai fi, oricât de lipsit de pretenții, oricât de darnic ai fi, oricât de multe sau puține ai face, tot vei fi judecat greșit de cei din jur. Fiecare judecă pe alții în funcție de temerile lor, de principiile lor, de ideile lor, de sentimentele lor, etc... și nicidecum în funcție de ceea ce este acel cineva, care e judecat. Motiv pentru care mă feresc pe cât posibil să mai judec oamenii.
Astfel am ajuns la concluzia miraculoasă, dar atât de banală și evidentă, că sunt un nimeni. Sunt un biet fir de praf între miliardele de fire de praf, o biată și banală picătură de apă dintr-un ocean... sunt un nimeni. Un nimeni ce trece prin viață, lăsând sau nu ceva bun în urma sa. Un nimeni care contează mai mult sau mai puțin pentru alte ființe asemenea lui. Un nimeni ce pentru alții poate deveni cândva totul sau aproape totul... sau nimic. Un nimeni ce va fi uitat sau nu de cei din jur, după moarte. Un nimeni, la care se vor gândi probabil alte ființe, uneori cu drag sau alte sentimente, poate mai puțin frumoase.
Dar am mai realizat ceva. Oamenii de regulă nu se gândesc la moarte, pentru că se tem de ea. Probabil se tem și să se gândească că ar putea muri oricând. Suntem ființe efemere, azi suntem, mâine putem să nu mai fim. Câți dintre noi se gândesc oare ce se întâmplă după? Dar câți își pun întrebarea, ce se întâmplă cu cei din jurul lor, dacă subit, ei nu ar mai fi? E simplu. Unii ar suferi, unii ar fi traumatizați mai mult sau mai puțin, unii ar fi triști o vreme, unii mai mult, unii poate ar fi nepăsători, iar alții probabil s-ar simți ușurați sau chiar bucuroși. Stiu. E groaznic să te gândești că ar putea cineva să se bucure de moartea ta, dar să fim sinceri, există și această posibilitate. Unii ar fi poate distruși, alții și-ar reveni, alții ar trece mai ușor peste... Ideea e că viața continuă mai departe și fără noi. Cum? Pe majoritatea nu ne mai interesează ce e după potop, dacă noi am scăpat de toate grijile vieții.
Lumea însă este cum este. Și din păcate, mulți ajung să se învrăjbească de la două oale, când vine vremea să le împartă. Și vrem, nu vrem, fiecare lăsăm ceva în urma noastră. Și dacă nu suntem un pustnic, ce a trăit singur, ca să nu existe cine să împartă puținul ce-l avem, inevitabil apar divergențe la împărțeală.
Și mă întreb din ce în ce mai des, de ce le place oamenilor să lase totul vraiște în urma lor? De ce nu au educația și bunăvoința de a împărți ei, după bunul plac și umila socoteală, puținul ce-l au, pentru a evita zâzania și supărările celor ce rămân inevitabil în urma lor? Nu-i cel mai simplu, cel mai corect și cel mai cinstit să-și facă fiecare testamentul frumușel și să-și împartă bunurile după bunul plac? E chiar așa de greu să te sforțezi într-o zi să așterni pe o foaie umila-ți agoniseală, specificând frumușel cam cum vrei să fie împărțită? Așa s-ar evita certurile între frați, veri, unchi și alte rubedenii. Așa ai putea chiar să lași ceva unor prieteni, care prin lege nu ar primi nimic. Nu tu știi cel mai bine, munca ta, poate de o viață, cum și cui vrei să revină? Ți-e frică de faptul că oricum, niciodată nu-i poți mulțumi pe toți? Așa este! Vor exista nemulțumiți. Da. Dar vor fi supărați pe tine și nu ei între ei. Nu e mai bine așa? Ție ce-ți mai pasă dacă se mai supără careva pe tine, după ce nu mai ești? Dar, cum e să știi că te duci, dar lași în urma ta zâzanie și supărări și certuri poate ani la rând sau o viață întreagă, între cei dragi ție?
De ce le e teamă oamenilor să-și facă testamentul? Probabil pentru că le e teamă de moarte și să vorbească despre acest aspect. Dar moartea va veni oricum, mai repede sau mai tarziu...așa că, e mai bine să te găsească pregătit și cu toate în regulă. Cel puțin eu așa gândesc acum și am să-mi fac testamentul, chiar dacă nu am de gând să mor curând. Vreau puținul ce-l am să ajungă la cine doresc eu, când eu nu voi mai fi, fie azi, mâine sau peste mulți ani de acum înainte. Oricum pot să-l rescriu în decursul anilor, dacă voi avea alte dorințe și preferințe.
Nu aștept nimic de la nimeni. Nici chiar de la părinți nu aștept nimic. Nu consider că mi s-ar cuveni ceva. Fiecare e liber să ofere ceea ce are la cine vrea și consideră că i se cuvine. Am vrut mereu să fiu cinstită și sper să pot fi mereu onestă în viață. Nici măcar onestitate nu aștept de la nimeni. Cât despre bunuri materiale, nu au valoare pentru mine. Sunt doar niște obiecte ce mă ajută mai mult sau mai puțin să fac ceea ce vreau și ceea ce pot, în special pentru ființele dragi mie. Așa am fost toată viața și oricât de fraieră am fost sau sunt considerată, cred că nu pot și nu vreau să mă schimb.
Ce sens are viața dacă nu știm să dăruim sau nu avem cui să dăruim?! Și când spun asta, lucrurile materiale sunt ultimul lucru la care mă gândesc, deși de multe ori acestea sunt și ele un mijloc de care mă slujesc, atunci când dăruiesc. Poate părea absurd, dar adevărata valoare a darului prețios (din punctul meu de vedere) nu poate și nu va putea vreodată să fie materializată.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.