Fericiți cei ce au crescut la munte! Dar cred că sînt și mai fericiți cei ce locuiesc la munte.
Cei ce nu au văzut un sat românesc de la munte, le recomand cu căldură să viziteze cu prima ocazie un astfel de loc. Este o frumusețe ce-ți umple sufletul de căldură și liniște.
Drumurile șerpuite prin păduri sînt de o frumusețe de nedescris. Atîta măreție, culoare, liniște, joc de lumini și umbre și un aer minunat, de neuitat. Mirosul de pămînt, frunze, mușchi și arbori e inconfundabil.
De fiecare dată am aceeași bucurie copilărească...
ce-mi face inima să salte cu putere și-mi dă sentimentul că vrea să iasă din piept, pentru a vedea și ea frumusețea din jur. Copilul din mine se trezește din somnolență brusc și rîde... rîde cu poftă, o poftă nebună de viață. Privesc și nu mă mai satur să privesc crengile ce se leagănă în vînt cu ale lor frunze dansînd valsul vieții...
Ai stat vreodată în bătaia vîntului pe o cărare de munte, în pădure? Să stai pur și simplu, cu ochii închiși, să asculți vîntul, crengile trosnind, frunzele foșnind, păsările cîntînd, zecile de viețuitoare mișunînd fiecare în ritmul ei.... pămîntul, apa, vîntul... să le auzi... Să simți întreaga natură cum respiră, crește... iubește... trăiește... Simți cum te contopești cu natura, respiri odată cu ea, exiști odată cu ea, simți odată cu ea... Auzul descifrează cele mai mici foșnete, mirosul s-a deschis astfel încît simți pînă și parfumul ierbii. Vîntul ce se juca prin părul tău, te învăluie ușor într-o îmbrățișare tandră, astfel încît îl simți cu fiecare celulă...
Într-un astfel de moment de contopire cu natura, dacă deschizi ochii, tot ce vezi e diferit. Doar atunci vezi cu adevărat întreaga măreție din jur în adevărata ei splendoare. Cuvintele nu au puterea să descrie frumusețea naturii. Nici chiar pensula nu mă ajută să redau această frumusețe de nedescris.
Acolo, în inima munților, în mijlocul pădurilor, acolo există micile sate ce par uitate de lume. Case vechi de zeci și zeci de ani, unele păstrate autentice, așa cum au fost făcute de strămoșii satului, cu cerdacul lor de lemn. Îmi aduc aminte, cînd văd astfel de căsuțe, de bunici și a lor prispă de lemn, cu portițele mici, uitate de vreme... Cîte povești ne mai spunea bunicul, seara, stînd în poala lui pe prispa casei, legănînd portița sau sărind într-un picior pe treptele de piatră. Și greierii cîntau în iarbă.
Dar bunicii nu stăteau la munte. Freamătul pădurii nu era aparoape. Mirosul de brad și mușchi de pădure era înlocuit doar de freamătul plopilor fără soț prin ale cărui frunze dansa vîntul jucăuș...
Fericiți cei ce au crescut la munte, sub cetina de brad, în brațele stîncoase printre care susură apele curgătoare...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.