Singurătatea…

          Cu toții ne temem de singurătate… ne sperie de moarte și fugim de ea. Înotăm în oceanul vieții. Ne agățăm cu disperare, fără ca măcar să conștientizăm asta, de orice crenguță plutitoare, de teamă să nu ne înecăm în propria singurătate.

          Osteniți, dezorientați fiind, ne lăsăm uneori să plutim în neștire pe valurile vieții cu falsa siguranță că am găsit soluția ideală ancorați fiind de crenguța plutitoare. Dar crenguța are calea ei și ne duce frumușel cu ea, abătîndu-ne poate de la calea noastră. Poate are aceeași cale și avem astfel noroc să înaintăm în direcția potrivită. Sau poate înotăm noi în direcția noastră obligînd crenguța să-și schimbe traiectoria urmîndu-ne pe noi. Oricum ar fi, ancorați fiind trebuie să conștientizăm că putem fi pe un drum greșit sau că abatem pe altul de la drumul lui.
          E bine să înotăm singuri din cînd în cînd încercînd să ne păstrăm direcția aleasă de noi și să lăsăm crenguța să-și aleagă singură propria cale. Astfel vom vedea dacă drumurile noastre sunt aceleași sau nu.

          Necunoscutul ne sperie. Singurătatea ne înspăimîntă. Privind însă partea plină a paharului, vei vedea că astfel ai mai mult timp pentru tine și reușești poate fiind doar tu cu tine să te cunoști mai bine. E bine să-ți acorzi timp să te cunoști.
          Refugiul în muncă sau orice altă activitate uneori ajută, dar dacă exagerezi și uiți astfel iar de tine, te poți rătăci din nou.

          Toată viața cred că este o luptă continuă de a-ți menține echilibrul, de a urma calea potrivită ție.
          Care este aceasta și cum vei ști că ești pe calea cea bună? 
          Habar nu am. 
          Presupun că trebuie să fii mulțumit tu cu tine și viața ta, să ajungi la un echilibru și o liniște lăuntrică, care să te facă fericit în mijlocul singurătății tale.