Tulburări profunde...

 

          În tăcerea profundă a nopților se întîmplă să ai o stare mai deschisă spre visare și amintiri.
          De data aceasta mi-a deschis calea spre amintirile trecute o frîntură dintr-un comentariu primit de curînd la un alt articol.

         Am să redau frîntura ce mi-a plăcut atît de mult și care mi-a stîrnit toate simțurile și aducerile aminte:

"Ai vazut un camp cu fluturi,stii cand se deschide o usa si intra aerul rece si proaspat al iernii,te-ai dat in leagan ? Ce-ti spun astea ? Cum le simti in interiorul tau,cum le percepi aroma,cum te infrigureaza si cum te mangaie …? 

Vezi…" (scrie Marian)

          Am văzut… am simțit… am trăit… și da… văd în mintea mea, precum aievea… și resimt emoțiile trăite. 

          Era o noapte rece de toamnă dar atît de superbă, cu o lună plină ca un disc de lumină ce rătăcea printre norii întunecați precum rătăcesc acum gîndurile mele prin rafturile prăfuite ale amintirilor trecute. Imaginea din poză nu are puterea să vă redea toate trăirile acelor momente, dar pentru mine este fereastra spre acele clipe de basm. 

          Aerul rece de munte cu miros de pădure și iarbă udă, împletite cu mirosul lemnelor arse ce trosneau ușor îți umplea simțurile. Crestele munților erau încoronate cu sumedenia de nori plutitori ce înghițeau din cînd în cînd luna, acel disc de lumină perfect ce părea că fuge el ca o nălucă jucînd ascunsa. Muzica, rîsetele și murmurul de voci erau ca o unică melodie ce tulbură tăcerea profundă a nopții pentru a o înveseli și provoca la trezire, dar ea continua să plutească în dulcea-i visare plină de iubire… 

           Zîmbesc în noapte, așa cum am zîmbit și atunci pozînd luna, retrăiesc emoțiile clipelor trecute și plutesc în neștire… :) 

           Trezită din visare pentru o clipă cad ușor într-o altă clipă de plutire. 

           Iarna… Da… Aerul rece ce intră pe ușa deschisă atît de plin de… iarnă. Scîrțăitul zăpezii sub pașii grei răsună ritmic în timpane și o simt parcă și acum sub picioare… 

Am avut bucuria de a revedea zăpada de curînd tot la munte… 

          Susurul apei… Doamne cine nu poate zîmbi ascultînd cîntecul unui rîu de munte și nu e capabil să simtă iubirea profundă a clipelor și frumuseții din jur e cu adevărat sărac…

           Adierea vîntului și mîngîierea razelor de soare… și mirosul pădurii… Aș sta într-un leagăn pe malul apei să-mi flutur părul în vînt, inspirînd profund acel aer proaspăt și nu m-aș sătura de plinătatea sufletească cu atîta frumusețe…

          Adîncul pămîntului… Îmi aduc aminte mereu de peștera Stan, unde am trăit cele mai intense emoții ale existenței umane, atîrnate de un fir al vieții, totul fiind la discreția naturii ce se putea dezlănțui oricînd inundînd totul, nimicindu-ne astfel ca pe niște bieți șoboani prinși în cotloanele adîncurilor munților...

               Cînd am ieșit din acea peșteră am simțit pentru prima și unica dată în viață acea dorință profundă de a îmbrățișa și săruta cerul, copacii, iarba, florile, păsările… tot ce reprezenta lumină și culoare… viața în sine.

               Din înaltul cerului, cobor în final într-un alt colț de rai, unde mă privesc în oglindirea limpede a apei în speranța de a-mi înțelege toate tulburările profunde din adîncurile mele…