Cugetări nocturne…

            Se spune că iubirea nu are vîrstă…
     
            Nu știu la ce se referă această vorbă veche și nici nu vreau să filozofez pe această temă. Iubirea e minunată și o vedem pretutindeni în jurul nostru dacă avem ochi să observăm și dacă știm cum arată.
                     

            Mulți habar nu au cum arată acest minunat sentiment profund, ce este atît de pur. Cei mai mulți îl confundă cu artificiile îndrăgostirii trecătoare, ce ne dă senzații atît de diferite, intense și amețitoare.

            Probabil nici dragostea nu are vîrstă. Presupun că te poți îndrăgosti la orice vîrstă. Probabil nici de diferențele de vîrstă nu ține cont îndrăgostirea și nu are nici o regulă clară. E frumos să trăiești măcar o dată în viață dragostea nebună, ce te face să fii precum un drogat. Are farmecul ei. E o lecție de viață.

           E nasol însă dacă viața ta se limitează doar la îndrăgostiri trecătoare ce se nasc brusc și mor mai repede sau mai încet, lăsînd în urma lor uneori un gust amar și multă suferință. Unii ar spune că e perfect așa… trăiești intens viața. Oare?!

           Cred că trăiești intens aceeași lecție de viață fără însă a avea capacitatea să înveți ceva din ea și te învîrți într-un cerc iar și iar, în zadar.

           Cînd vei reuși să pătrunzi în profunzimile sufletului și să descoperi puritatea și frumusețea iubirii vei renaște și vei avea capacitatea să te înalți deasupra banalității trupești. Atunci vei reuși să înțelegi esența vieții și vei fi capabil să vezi splendoarea ei atît de simplă dar totuși așa de complexă.

           Iubesc copiii! Mulți ani am încercat să neg asta parțial, căutînd să fiu extrem de rațională, analitică și pragmatică. Probabil îmi era teamă de ei, pentru că nu reușeam să mă mai oglindesc în inocența lor sufletească, rătăcind pe cărări greșite. Ei cunosc iubirea! Ne naștem știind să iubim, dar creștem, ajungem raționali, analitici și pragmatici și ne rătăcim în amănuntele existențiale îndepărtîndu-ne de esență. Devenim egoiști, mîndri, lacomi, geloși, posesivi sau mai știu eu cum, dar uităm cum e să iubești. Uităm să ne bucurăm de mărunțișurile atît de valoroase ale vieții, uităm să admirăm, să dăruim necondiționat, uităm să fim empatici, uităm să iubim… uităm să simțim.

             Multe cupluri fac copii fiind total nepregătiți pentru asta. Unii îi fac din dragoste, alții din întîmplare, alții că așa se face… Cu toții greșesc dacă sînt nepregătiți emoțional pentru a avea și a ști crește și educa un copil. Contează enorm educația emoțională ce o oferi unui copil, încă din primele secunde ale vieții lui. Părinții știu însă ceea ce au învățat la rîndul lor de la părinți și prea puține îi învață școala. Școala încă are mari lipsuri, cel puțin la noi. Nu te învață esența vieții. Are grijă viața să-ți dea lecțiile potrivite, doar să fii capabil să le înțelegi și înveți. E greu. Cea mai grea școală este școala vieții și evoluția ta ca om.

              Îmi iubesc părinții deși probabil nu le-am arătat asta prea des. Prinși în vîltoarea supraviețuirii uneori uităm de părinți, de frați și/sau surori și chiar de noi. Uităm să mai fim copii…

             Vă mai aduceți aminte cum erați cînd ați fost copii? Regăsiți copilul din voi și veți ști din nou să simțiți și iubiți. Dacă nu reușiți asta, stați pe lîngă copii și învățați de la ei. Sînt minunați! Avem atît de multe de învățat de la copii…