Nepăsare vs. Loialitate

           Așa arată Loialitatea… 

           Priviți cu atenție acest cățel ce păzește un morman de dărîmături. A stat luni de zile singur în curtea goală, părăsită… El știa că trebuie să păzească acea curte. În ea nu mai exista clădirea, nu mai locuia nimeni, nu mai venea nimeni. Cățelul totuși păzea. Zi de zi el păzea… Îl vedeam zilnic cum stă în fața mormanului ce a fost cîndva o clădire. Privea spre poartă, în speranța că vine cineva. Aștepta răbdător.

           E un cîine bătrîn, ce se mișcă greoi și mănîncă încet. Cred că a trăit luni de zile din mila vecinilor. Nu știu dacă vechiul stăpîn își mai aducea aminte că în curtea părăsită a uitat totuși o ființă. Nu știu dacă mai venea cineva la el din cînd în cînd, pentru că nu am stat să pîndesc pe geam ce se întîmplă la vecini. Știu doar că acea ființă aștepta zilnic în soare, ploaie sau vînt. El era loial. El păzea la fel cum păzise toată viața lui.

           Un vecin îi dădea mereu să mănînce peste gard. Îi cunoștea vocea și venea încet să-și primească porția de mîncare. Era mereu singur seara și nopțile, fiind o curte unde se lucra doar dimineața și după-amiaza pînă la o anumită oră. Într-o zi totul a fost dărîmat și lumea a plecat. Cățelul a fost uitat sau pur și simplu lăsat cu nepăsare în urmă.

           Luni de zile a păzit cu loialitate mizeria lăsată acolo de cei nepăsători… Ce suflet au unii, să poată abandona astfel un cîine bătrîn?! Să-l lase pur și simplu captiv într-o curte goală…

           Am dus la țară 2 pisoi cu mulți mulți ani în urmă. Eram o copilă doar… nu era decizia mea. După două săptămîni cînd am mers în vizită la cei ce grijeau pisoii, am aflat că unul a fost prins pe deal de cîinii de la oi. Mi s-a frînt sufletul… Pisoiul mai mic, ce era atașat de mine, a venit din podul casei mieunînd cînd mi-a auzit vocea. Cine spune că pisicile se atașează de locuri și nu de oameni habar nu are! Probabil nu au avut o pisică niciodată. Cît timp am stat acolo, Lucky al meu nu s-a deslipit de mine… Crescuse de mic cu mine. Dormise de mic pe picioarele mele…

          Cînd am plecat s-a urcat pe tărnațul casei și plîngea după mine. Doar că nu avea cuvinte să-mi poată spune să-l iau cu mine. Îl văd și acum cum stă cu lăbuțele pe marginea de lemn și cu gîtul întins... mă privea mieunînd cum mă îndepărtez. Doamne.. cît de mult îmi doream să-l iau cu mine… Dar nu am îndrăznit să zic nimic tatălui meu… A fost ultima dată cînd l-am văzut. E imaginea ce mă bîntuie de ani de zile… cum l-am părăsit acolo… și mă va bîntui mereu…
          Ne-au spus doar că a dispărut. Nimeni nu știe ce s-a întîmplat cu el. M-am amăgit mereu cu gîndul că a plecat pur și simplu la o altă casă, unde cineva l-a iubit și grijit mai bine. Realitatea nu o voi ști niciodată. Realitatea mea însă e una simplă. L-am abandonat în grija unor oameni ce nu au știut să-l iubească și grijească. Astfel a plecat sau pur și simplu a avut un sfîrșit la fel de tragic precum celălalt pisoi.

         Știu că au cîinii instinct de vînător. Dar mai știu și că cei ce-și învață cîinii să fugă după pisici sînt niște nemernici. Nu e bine să judecăm pe nimeni. E drept. Dar cum ai putea să stai nepăsător la astfel de comportamente criminale?!

         După acel incident, cînd am fost obligată să-mi părăsesc pisoii… m-am decis să nu mai am pisici niciodată. Pentru a nu mai trece prin așa ceva. Soarta însă a fost alta. Am avut un alt pisoi ce a fost învățat agresiv. Am fost obligați să-l dăm la cineva ce mai avea pisici mai mari și curte. A crescut frumos. O perioadă am păstrat legătura cu persoana și am primit chiar poză cu el mare. De el nu mi-am dat voie să mă atașez. Îmi era teamă să nu sufăr din nou. Oricum, tot am plîns cînd l-am dat. Am vrut să nu mai luăm alt pisoi… dar el vroia neaparat altul. I-am făcut voia. Astfel am avut 10 ani, 2 motani… Zece ani după care am fost nevoită să plec fără ei. Au rămas la el. Știu că-i grijește și iubește și le este bine… dar tot mi se rupe sufletul cînd mă gîndesc la ei. Motiv pentru care evit să mă gîndesc. Cînd îmi revăd animalele… e atît de greu… mă tulbură profund. Se lingușesc pe lîngă mine toți (și 2 căței în curte…de care mi-e la fel de dor...)… mă termină… deși știu că lor le e bine acolo…

        Nu pot să nu mă întreb din nou: cum poate cineva să lase un animal după ani și ani, singur într-o curte pustie… ?!

       Mă bucur că dragul de el, după nici nu știu cîte luni de singurătate în acea curte nasoală, și-a făcut loc prin gard spre curtea vecină, de unde primea mereu mîncare. Acum îl păzește cu aceeași loialitate pe cel ce luni de zile l-a hrănit peste gard…