Tortul viu...

           Era o zi frumoasă de vară. Am reținut acea zi deosebită de vară, pentru că a fost o zi în care am învățat să ocrotesc și am simțit cum puterea iubirii salvează vieți.

           M-am trezit de dimineață, ca de obicei și am alergat în grădina cu zmeură. Roua încă mai rezista pe frunzele din umbră și-mi dezmierda pulpele goale. Urzicile ascunse prin zmeuriș mă pișcau jucăușe de picioare sau de degetele strecurate printre frunze. Culegeam boabă cu boabă zmeura de un roșu puternic. Cele rozalii le iertam pentru moment. Îmi zîmbeau înțelegătoare, știind că le vine rîndul și lor după ce se vor coace. Umpleam cănița de metal, ce mi-o dădea zilnic bunica, iar tot ce nu mai intra în ea, dispărea frumușel la mine-n stomăcel.

          Cînd terminam activitatea mea deosebit de importantă, predam cu încîntare captura efectuată. Eu deja eram sătulă. "Munca" era pentru restul membrilor familiei și eram tare mîndră că-i bucuram cu fructe proaspete zilnic. Eram foarte atentă la urzici, dar cred că tot mă păcălea macar una și mă ciupea. Mă ustura apoi, dar nu mai conta. Bucuria de a dărui era prea mare pentru a mai da importanță unei mici iritații sîcăitoare. :)

          Acesta era ritualul meu zilnic, de dimineață, de cînd începeau bobițele de zmeură să prindă culoare, pînă dispăreau toate, fiind mlădițele stoarse de putere.

          Joaca a făcut timpul să zboare pe nesimțite. Bătea un vînt răcoros, deosebit de plăcut într-o zi toridă de vară. Cerul s-a umplut brusc de nori grei. S-a întunecat totul de parcă venise seara. Tunete și fulgere au bubuit și strălucit pretutindeni. O ploaie torențială, cu stropi mari și greoi, a început să cadă din văzduh.

          Ne-am adunat cu toții în căsuța de vară și priveam perdeaua deasă de apă. La un moment dat bunica a oftat:

         "- S-au dus și ultimii noștri puiuți, dacă i-a prins ploaia asta pe afară… "

         "- Cum adică s-au dus?!", am întrebat eu nedumerită.

         "- Sunt prea mici, draga bunicului, ca să rezite într-o astfel de ploaie. O să moară de frig.", mi-a explicat cu vocea lui blîndă bunicul.

         "- Nu! Trebuie să-i găsim! Nu pot să moară!", am exclamat eu hotărîtă.

         "- Nu avem cum să-i găsim pe ploaia asta. Oricum s-au ascuns ei pe undeva. Îi găsim după ploaie.", a încercat mama să mă liniștească.

          Eu însă știam că ea mă păcălește, doar ca să nu-mi fac griji. Ceea ce-mi spuseseră bunicii era realitatea. Simțeam asta, chiar dacă eram mică. Era realitatea dură a vieții. Supraviețuiește cine e suficient de puternic.

          Repede, am luat cizmele cărămizii, de cauciuc, ale bunicului. Îmi plăceau cizmele acelea! Pălăria de paie, cu boruri mari, a bunicii mi-am îndesat-o pe cap, după ce mi-am aruncat șorțul bunicului la gît și l-am legat în grabă peste mijlocul meu subțire. Fără a scoate o vorbă am pășit hotărîtă în cascada de apă.

         "- Unde te duci pe ploaia asta?!", s-a agitat mama speriată, ieșind din șocul inițial al acțiunilor mele neprevăzute și atît de rapide.

         "- Să caut puii!", am răspuns eu peste umăr, luînd viteză.

         "- Hai înapoi! O să răcești… !", se stresa mama în urma mea, dar restul vorbelor s-au pierdut în cîntecul ploii.

         Tîrșîiam cizmele grele prin bălțile mari de apă, făcînd valuri pe cărare. Borurile pălăriei atîrnau grele sub apa ce se scurgea șiroaie. M-am oprit în fața șurii și am cercetat dintr-o privire întreaga încăpere. Un zîmbet mi-a răsărit pe chipul încordat. Un pui zgribulit stătea cuminte într-un colțișor. Nu era foarte ud, așa că l-am lăsat acolo cu gîndul că el mai poate aștepta. Era cît de cît în siguranță. Afară în ploaie nu va ieși, iar acolo apa nu-l va ajunge. Va rezista pînă voi reveni.

         Am pornit grăbită spre portița din spatele curții, chemînd din cînd în cînd puiuții. Îi strigam. Apoi ascultam concentrată să străpung dincolo de sunetul ploii. Portița de lemn îmbibată de apă era mai grea ca de obicei. M-am opintit în ea pînă am reușit să o urnesc, cît să mă strecor afară.

         În dreapta mea, domneau grămădite, frunzele mari de bostan. Am rărit pașii strigînd din nou puii. Ascult… Nimic… Mai fac un pas și strig din nou. Ascult… Tot nimic. Între tîrșîitul pașilor un sunet stins a străbătut ploaia pînă la urechile mele. M-am oprit brusc și am făcut din nou chemarea cu auzul încordat la maxim. Acelaș sunet stins mi-a mîngîiat timpanul. Se auzea de undeva, de printre frunzele imense de bostan. Cu atenție, încet, am început să ridic frunză după frunză, cercetîndu-i ascunzișurile.

         Uite! O biată ființă tremurîndă, zăcea leoarcă, în noroiul moale. L-am luat frumușel și l-am pus în șorțul mare al bunicului. Cu stînga țineam șorțul grămăjoară, iar cu dreapta răscoleam mai departe printre frunze. Am mai găsit un pui. Părea lipsit de viață, dar trupușorul lui încă era cald și-i simțeam inimioara în palmă. Apoi altul, leșinat. L-am găsit și pe cel ce încă mai chema, sleit de puteri. El a fost glasul vieții. Găsisem patru. Cu cel din șură fiind cinci. Erau toți. Toți mititeii ce supraviețuiseră după ce mama lor a pierit.

         Am strîns mai tare șorțul cu comoara mea, la piept și am făcut cale întoarsă spre șură unde mă aștepta cuminte ultimul voinic. El era în cea mai bună stare. Reușise să ajungă la un adăpost mai sigur.

         M-am întors victorioasă în sînul familiei, dar bunica m-a mîngîiat ușor pe creștet consolîndu-mă că micuții nu vor supraviețui. Sunt prea slăbiți, iar fără căldura mamei… vor muri totuși de frig.

         "Căldură! Căldură! Căldură!"… răsuna în mintea mea ca o obsesie, privind fix, ființele neajutorate din poala mea, fără a mai auzi ce spuneau cei din jur. "Căldură! Căldură! Căldură!" M-am uitat în jur căutînd ajutor… Și l-am văzut! Am deschis cuptorul din fața mea și am pus mîna pe prima farfurie. Era călduță.

          Da! Căldură! Era o sobă veche, cu o plită mare, umplută cu o rezistență ca un șirag de clopoței albi de ceramică. Am văzut-o de multe ori cînd o desfăcea tata să schimbe siguranța arsă. O sobă de curent. Remarcasem nu odată, farfuriile calde ce le ținea bunica în cuptorul sobei, pentru că nu-l utiliza. Se încălzeau de la plita de deasupra.

          "- Aici e căldură!"

          Am scos farfuriile pe masă sub mirarea tuturor.

          "- Doar nu vrei să bagi puii în cuptor?!", a exclamat bunica.

          "- Ba da! Îmi dai te rog o cîrpă uscată?"

          Nu țin minte ce a mai comentat bunica, dar am primit cîrpa cerută. Am făcut din ea, un cuib moale în sobă și am pus unul cîte unul puișorii zgribuliți și sleiți de puteri. Am pornit plita și am apropiat ușa, cît să rămînă o fantă pentru circulația aerului. M-am așezat liniștită în fața sobei și priveam în tăcere prin geamul de sticlă. Nu știu cît timp a trecut. Din cînd în cînd verificam cu mîna temperatura din sobă, să nu se facă prea cald. Era ok. Puful ud, începea să se usuce. Puiul găsit în șură deja era uscat și moțăia la căldurică. Am așteptat cu răbdare să se usuce toți.
     

          După un timp, au început să miște unul cîte unul, tot mai mult. Au devenit chiar guralivi. "Piu. Piu. Piu.", răsuna tot mai vioi din sobă. Tortulețul meu a prins viață și grai. Puiuții de găină supraviețuiseră cu toții, datorită încrederii mele că vor trăi. Îmi erau prea dragi ca să moară! Iubirea i-a salvat…

          Ploaia trecuse relativ la fel de repede și neprevăzut precum venise. Soarele strălucea triumfător precum zîmbetul meu. Bălțile au fost înghițite de pămîntul pofticios. Iarba se zvîntase de mult, așa că le-am redat libertatea micuților guralivi, să zburde fericiți din nou în brațele naturii.