Iubirea redă viața…

"De ce nu poate să rămână toamnă 
Şi totul e atât de muritor...? 
E cea mai înzestrată doamnă 
Dar tot ce-i minunat e trecător. 
De ce ucidem trandafirii din grădină...? 
Îi venerăm şi-apoi îi amăgim 
Neputincioși, îi smulgem din lumină 
Şi peste-o zi sau două-i azvârlim. 
De ce nu pot să mă întorc copil 
Să cred în zâne şi în îngeri nepătaţi...? 
Să-mi fie sufletul curat, umil 
Iar anii petrecuţi să-mi fie fraţi. 
De ce când zornăie arginţii 
Toţi oamenii întorc privirea...? 
Şi-atunci, când ne-ntâlnim cu sfinţii 

Îi ocolim, le blestemăm menirea. 
De ce nu pot să mă întâlnesc pe mine 
Să mă cunosc, să aflu cine sunt...? 
Mă caut, însă mi-e ruşine 
Când pasul meu apasă pe pământ. 
De ce nu poate să rămână toamnă...? 
Prin ceaţa ei m-aş face cunoscut 
Doar ea, această minunată doamnă 
Cunoaşte drumul altui început… "
( Madalina Elena Barbu )

          Această minunată poezie am primit-o anul trecut de la o persoană deosebită. Am regăsit-o printre mesaje cînd îmi făceam puțintică curățenie pe laptop și mi-a încîntat din nou sufletul. M-a inspirat chiar să fac un mititel desen. :) 

          Acum însă afară domnește iarna, frumoasa crăiasă a zăpezilor, cea care vine să purifice întreaga natură an de an… 

           Am avut plăcerea să trăiesc o experiență unică cîteva zile alături de o persoană minunată, deosebit de curajoasă. Un suflet pur și plin de viață, speranțe și vise. 

  

           Mi-a adus aminte foarte mult de perioada adolescenței mele. Cît de visătoare eram și eu cîndva și cîte vise și planuri aveam… Am fost o tînără inocentă, naivă și copilăroasă, ce nu eram capabilă să văd părțile întunecate ale oamenilor, atribuidu-le tuturor calități frumoase. Probabil aveam eu capacitatea să văd dincolo de aparențe, să percep frumusețea sufletelor din jurul meu. Poate doar mă oglindeam eu în cei din jur și îmi vedeam propria mea imagine în ei. Bănuiesc că era cîte puțin din ambele. 

           Se spune că avem tendința să vedem în alții ceea ce sîntem de fapt noi cu adevărat, calitățile și defectele noastre, precum și propriile frici. 

           Se mai spune și faptul că, bărbatul este soarele iar femeia este luna. Luna captînd lumina soarelui, o amplifică și o reflectă înapoi. Cu cît soarele strălucește mai tare, cu atît luna va străluci și ea mai tare și va da mult mai multă căldură și lumină. 

           Îmi place mult această asociere a bărbatului cu soarele și a femeii cu luna. O consider foarte adevărată. O femeie ce primește multă căldură, atenție și iubire de la partener, va dărui și mai multă căldură, atenție și iubire acestuia. Va străluci pur și simplu sub razele lui binefăcătoare. 

           Sufletul nostru este precum o floare. Are nevoie de căldură, lumină, hrană, multă iubire  și atenție pentru a crește frumos. Primind toate acestea, bobocul de floare se va deschide în adevărata lui splendoare. Dar mulți fac greșeala să considere că li se cuvine frumoasa floare, dacă s-a deschis în fața lor. O smulg din lumină și o pun în propriul lor vas, uitînd să-i mai ofere tot ce-i oferiseră înainte. Sărmana floare, privată de cele necesare, în condiții vitrege va rezista o vreme, dar cît?! Neîngrijită sau chiar ignorată, se va ofili încet încet…  

           Atunci majoritatea fac o altă greșeală. Greșeala să o arunce, să o strivească sau pur și simplu să uite de ea, lăsînd-o să moară.  Unele au norocul, aruncate fiind, ba chiar și strivite, să făcă din nou rădăcini, să întindă o frunză spre soare și să-și revină cu sprijinul mamei naturi binefăcătoare. Să reziste furtunilor din jur și celor ignoranți ce le calcă în picioare. Sau poate pur și simplu sînt găsite într-o zi de cineva care le sădește într-un loc liniștit și luminos.  Oferindu-le căldura și atenția cuvenită, cu răbdare și drag, le ajută să-și revină și să înflorească din nou, chiar mai frumose ca înainte.