Ghioceii, pisoiul și mătura țațelor…

         Probabil vă întrebați ce legătură există între elementele menționate în titlu'. 

         Am să încep istorisirea cu începutul și veți face singuri legătura pînă la finalul povestirii. 

         

         Azi a fost o zi ca oricare alta, dar unică în felul ei, ca fiecare zi de altfel. Cerul înorat lăsa din cînd în cînd să-i cadă lacrimi mărunte. Un vînt răzleț, dar rece te făcea să închei totuși haina mai tare. Muzica  bucura pașii. Un șofer grăbit a pus frînă pe trecerea de pietoni și o fi înjurat ofticat, de parcă era vina pietonului că a îndrăznit să treacă brusc straduța micuță, pe unde trec atît de mulți oameni spre intrarea mall-ului. Așa sînt însă taximetriștii agitați și zmîciți, cînd de fapt ar trebui să fie mai calmi și răbdători și atenți fiind zilnic în trafic și transportînd alte persoane. 

          Bătrînelul cățel s-a ridicat bucuros la vederea oaspetelui ce-i oferă mereu vorbe blînde și mîngîieri. Primește și cîte ceva bun de papa dar nu e interesat prea mult de acest aspect. Afecțiunea este ceea ce-l bucură cu adevărat. 

          Ghioceii! 

          Ghioceii rîdeau de lîngă gard, legănîndu-se sfioși pe aripili vîntului. Ce frumoși sînt! Primii ghiocei de anul acesta! 

          Mi-aduc aminte o scenă ce-mi provoacă și acum zîmbete. Tatăl îi spune fiului trecînd pe lîngă o curte cu mulți ghiocei: "Uite! Ce frumoși și mulți ghiocei!". La care băiețelul mirat și cu o seninătate specifică copiilor: "Care?! Florile acelea pe jumătate ofilite?". "Nu sînt ofilite. Așa stau ghioceii cu floricelele în jos ca niște clopoței", explică tatăl cu răbdare și calm. "Am crezut că…"… 

          Restul discuției s-a pierdut în îndepărtarea noastră. Cine s-ar fi gîndit vreodată la gingașii ghiocei că ar părea pe jumătate ofiliți?! Drăguții de ei! Cu siguranță acel băiețel a aflat cît de voinic e ghiocelul și cum înfruntă el frigul iernii pentru a ne aduce primăvara în suflete și priviri… 

          Pisoiul. 
          În liniștea serii s-a auzit brusc răsunînd în toată scara blocului un mieunat. Cine are sau a avut pisici înțelege un astfel de "plînset". Un biet pisoiaș s-a rătăcit și caută ajutor. Era alb cu portocaliu, mititel, încă pui. O fi intrat în scară din greșeală sau a ieșit dintr-un apartament din curiozitate și neștiință?! A lipăit lăpticul cu mare poftă, uitînd pe moment necazul lui. A uitat de toate și fără pic de teamă s-a apropiat grăbit la oasele din friptura de pui. 

          La scurt timp s-au auzit pași pe scări și glasuri agitate. Două țațe, probabil mamă și fiică, înarmate  pînă-n dinți cu măturoiul, au tăbărît asupra micului intrus, să-l măture afară. Apoi... s-au întors la etaj victorioase, mîndre de ispravă, cu a lor mătură dragă. 

          Ciudată e firea omului! În cîtă neștiință, ingnoranță și temeri trăiesc unii! Nici nu știu ce e mai mare. Neștiința și ignoranța sau frica? Era suficient să deschidă ușa și să-l cheme afară sau să-i pună ceva mîncare afară și ar fi ieșit de bună voie pisoiul. Deși, dacă era intrat din greșeală în capcana spațiului închis, fără a fi speriat de oameni fricoși, ar fi plecat bucuros din nou spre libertate. La cît era de blînduț și naiv să se apropie de primul străin care i-a oferit o vorbă bună și ceva mîncare, ar fi putut fi luat frumușel pe sus și pus afară fără probleme. 

          Dar ce poți aștepta de la oameni ce văd un biet pisoi mititel ca pe un mare monstru fioros?! 
          Frica naște monștri! Știu. 
          Dar tind să cred... să-mi fie cu iertare dacă gîndurile îmi sînt păcătoase. Însă am așa o bănuială că, astfel de oameni ce sînt deranjați de prezența unui pisoi ce miaună însingurat pe casa scării, astfel încît își depășesc frica prin acțiunea-n grup înarmat, au nițică răutate. Bănuiesc că nici nu au hrănit vreodată un animal flămînd. Presupun că nu au mîngîiat probabil niciodată un cîine. Și sînt destul de sigură, că nu au avut vreodată bucuria primilor ghiocei. Suflete triste…