Răbufnire...

            Încep tot mai mult să cred că trăiesc într-o altă lume.

            Lumea mea e frumoasă, e plină de iubire, de armonie, de frumos. Lumea mea e bucuria culorilor. Lumea mea e plină de muzică, de dans și rîsete vesele. Adierea vîntului ce se joacă printre crengile copacilor... Firele de iarbă verzi, ce tremură sub roua dimineții... Ciripitul păsărelelor... Susurul cristalin al apei... Foșnetul frunzelor de plop... soarele printre norișori... sunetul ploii pe pînza întinsă... florile în zeci de culori... apusul soarelui pe crestele muntelui... răsăritul dimineții... un cățel ce dă vesel din coadă... o pisică ce se lingușește... furnicile grăbite prin iarbă... bondarul ce zboară la lumina felinarului... bătrîneii de mînă prin parcuri... rațele pe lac...îndrăgostiții ce se pupă... copiii
care se joacă... etc etc...

            Astea fac parte din lumea mea...

            Realitatea însă este alta și mă lovește tot mai tare. 

Fără cuvinte...

p.s. fotografiat în trei feluri dar tot nu se vede exact cum e... 

Unde e locul tău...?

           Oamenii se leagă de locuri, de spații, de obiecte.

           Cînd crești și trăiești zeci de ani într-o locație, fără să vrei, te legi de acel loc. Se crează zeci de amintiri acolo. Fiecare colț de casă îți aduce aminte de atît de multe lucruri. Dacă sunt mai mult amintiri frumoase te simți confortabil acolo, printre zecile de amintiri. Dacă ai amintiri dureroase într-un loc, ai tendința să te îndepărtezi de acel spațiu pentru a fugi de propriile tale amintiri care te tulbură.

           Fuga însă nu rezolvă problema, ci doar o amînă sau pur și simplu, o ocolește. Fugi tu de tine astfel. Presupun că mulți ajung să plece din țară fugind de ei înșiși. Se agață de falsa convingere că în altă parte este mai bine. Dar dacă tu fugi cu toți carcalacii tăi în cîrcă, cu siguranță vei da mai repede sau mai tîrziu peste aceleași probleme. Pentru că problemele sînt ale tale nu ale locației. 

            Nicăieri colacii nu-s pe garduri, cum tind să creadă mulți.

Pledez... guilty!

           Recunosc, uneori mai uit noțiunea timpului. Azinoapte mi s-a întîmplat din nou. Mi-am regăsit recent o parte din vechii colegi și vechile colege de generală. Sînt persoane cu care nu am mai vorbit de mai bine de 21 de ani, unele chiar de 25.

            Cum să nu pierzi noțiunea timpului cînd faci conferință cu vechile colege din pruncie?! Cînd se pun fetele pe povestit e jale! Ei bine, am tot sporovăit noi acolo la grămadă și cînd arunc un ochi la ceas... șoc! 2:09. Aoleu! Fetelor mă duc că la mine nu-i ca la voi seara și ziuă. Că de! Eu am rămas în bătătură, n-am migrat spre alte meleaguri.

Cum gîndesc femeile...

         M-am întrebat adesea, oare de ce ne-a făcut Dumnezeu atît de diferiți? De ce avem modul de gîndire, sentimentele și percepția atît de diferite noi femeile de ei, bărbații? 

         Bărbații au o gîndire destul de simplă și în general privesc lucrurile în ansamblu. Fac planuri pe termen lung. Gîndesc în perspectivă. 

         Ei bine, noi femeile sîntem cu o gîndire mult mai complicată, mai analitică, mai încîlcită, îmbîrligată. Privim detaliile mai cu atenție, punem preț pe mărunțișuri și avem planuri de bătaie scurtă. Probabil sîntem mult mai ancorate în prezent, în trăirile intense de moment. 

Cum stai cu răbdarea?

       

           Pisicuța

O vezi pitită în tufiș

Sau colo sus pe-acoperiș,

Cocoțată prin copac

Sau chiar acolo în cerdac,

Neclintită ore-n rînd

Pentr-un șoricel de rînd

Sau o biată păsărică

Fie ea, mare sau mică.

Pisicuța noastră are

Un car mare cu răbdare,

O răbdare făr' de care

N-ar avea poate mîncare.

Răbdarea aceasta e o artă

De a supraviețui și nu-i iartă

Pe cei ce n-o acceptă

Sau cei grabiți ce n-o respectă.

Clipe minunate...

        Mergeam ieri grăbită spre casă, vorbind la telefon, cînd am fost oprită din viteza mea de o bătrînică. M-a rugat să o ajut să treacă strada. I-am oferit brațul meu cu seninătate și am făcut cale întoarsă pe trecerea de pietoni. 

        Am simțit brațul ei firav cum se sprijină pe brațul meu și am pășit încet alături de ea. În momentul în care m-am sincronizat cu mersul ei lent am... simțit. Am simțit brusc o căldură sufletească ce-mi umplea întreaga ființă de bucurie... o bucurie curată, înălțătoare. Totul în jur, forfota mulțimii grăbite și agitate, mașinile oprite la semafor, mașinile ce treceau pe strada încrucișată, totul… totul s-a estompat pînă aproape de evaporare. Timpul, lumea, viața era parcă altfel. Acea liniște profundă, ce o simți doar în anumite momente deosebite, s-a pogorît asupra mea și m-a învăluit în mantia ei binefăcătoare. Mintea s-a golit brusc, precum un cer albastru, perfect senin și simțirea s-a deșteptat în toată splendoarea ei. 

Prima întîlnire… (partea a treia)

              Precum vă spuneam, acumulatorii au murit și am rămas fără lumină în mijlocul pădurii pe o cărare îngustă, în stînga fiind înaltul iar în dreapta… adîncul muntelui. 

              Era totuși o porțiune de cîțiva pași buni dreaptă, la capătul ei începînd iar coborîșul printre copaci, care nu știam cît ține. În locul unde ne aflam nu puteam instala cortul, fiind o cărare îngustă pe care se putea merge doar în șir indian, unul cîte unul. Am improvizat un pat pe panta stîngă a cărării, astfel încît să ne sprijinim cu picioarele în cărare. Aveam un singur sac de dormit, ce era ceva gen plapumă. Modelul acela vechi, nasol, masiv și greu, dar ce ține de cald mult prea puțin. Am folosit așa numitul sac de dormit pe post de saltea și ne-am învelit cu o pătură ce o aveam la noi. Luasem pe noi cam tot ce aveam în rucsaci, dar vă reamintesc că veneam dintr-o tabără de vară, de pe malul unui lac, unde nu prea aveai de ce să duci prea multe haine groase. Aveam de toate la noi, necesare în tabăra de navomodelism, dar prea puține cele necesare muntelui. Doar bocanci, o bluză mai groasă, căciulă și o geacă amărîtă, mai grosuță ea, dar insuficient de călduroasă pentru munte, și cu atît mai puțin pentru o noapte în pădure, sub cerul liber.  

Capcana trecutului și/sau a viitorului…

           O dimineața răcoroasă. Deschizi ochii somnoroși, te întinzi, tragi nițel de draperie să vezi lumina dimineții. Este înorat. Azi probabil nu va fi soare. Te cuibărești încă puțin în pernele moi, cu intenția să mai furi un scurt pui de somn. Ațipești zîmbind. Melodia plăcută a telefonului răsună în liniștea încăperii. Ai o discuție frumoasă și constructivă, ce-ți readuce zîmbetul din nou pe buze, după care te ridici voinicește din așternuturi. Mișuni prin casă. Tragi draperiile, deschizi geamurile, te speli pe față cu apă rece și săpunul tău minunat, hidratezi tenul, pui sucul natural în pahar și… devii creativ.

Prima întîlnire… (partea a doua)

                Acum revin la firul amintirilor primei mele întîlniri, cînd m-am îndrăgostit nebunește și irevocabil de mărețul și deosebitul, Munte.

                După prima noapte în pădure, în brațele naturii, sub ocrotirea cerului și veghea iubitului meu Munte, am pornit spre înaltul acestuia cu telecabina. Nu aveam timp și echipamente necesare unei ascensiuni adevărate, pas cu pas.

                Odată ajunși sus, cu telecabina, am pășit cu acea spaimă de necunoscut în suflet, dar și cu o dorință arzătoare de cunoaștere. Sorbeam din priviri fiecare pietricică, fiecare fir de iarbă, tot ce vedeam... și-mi era frică să înaintez pentru a nu strivi cumva ceva. Însă, timpul nu aștepta după mine și trebuia să ne grăbim spre Cabana Omu.

Prima întîlnire…

               Stau și privesc zîmbind fotografia cu crăiasa munților (capra neagră) și al său fiu și-aș vrea să vă spun multe dar totuși nu știu ce să scriu. Simt cum, cuvintele mă ocolesc nevrînd să mai formeze fraze.

              Aud glasul tăcerii și gîndul îmi zboară haotic pe raftul amintirilor. Încerc să-l opresc, să-l întorc din drum, dar nu mă ascultă. Am să-i fac gîndului pe plac și-am să scriu despre prima mea întîlnire adevărată cu... Muntele.

              Consider ca fiind prima mea întîlnire cu muntele, ziua în care am văzut "înaltul și adîncul și-ntinsul" Munților Bucegi și am simțit "adaosul de oboseală proaspătă".

Mărțișorul…

        Cine caută găsește. Am căutat și eu și am găsit un articol despre semnificația mărțișorului atît de frumos scris, astfel încît îl redau în întregime:

<< In vechime, pe data de 1 martie, martisorul se daruia inainte de rasaritul soarelui, copiilor si tinerilor - fete si baieti deopotriva. Snurul de martisor, alcatuit din doua fire de lana rasucite, colorate in alb si rosu, sau in alb si negru, reprezinta unitatea contrariilor: vara-iarna, caldura-frig, fertilitate-sterilitate, lumina-intuneric. Snurul era fie legat la mana, fie purtat in piept. El se purta de la 1 martie pana cand se aratau semnele de biruinta ale primaverii: se aude cucul cantand, infloresc ciresii, vin berzele sau randunelele. Atunci, martisorul fie se lega de un trandafir sau de un pom inflorit, ca sa ne aduca noroc, fie era aruncat in directia de unde veneau pasarile calatoare, rostindu-se: "Ia-mi negretele si da-mi albetele".