Era totuși o porțiune de cîțiva pași buni dreaptă, la capătul ei începînd iar coborîșul printre copaci, care nu știam cît ține. În locul unde ne aflam nu puteam instala cortul, fiind o cărare îngustă pe care se putea merge doar în șir indian, unul cîte unul. Am improvizat un pat pe panta stîngă a cărării, astfel încît să ne sprijinim cu picioarele în cărare. Aveam un singur sac de dormit, ce era ceva gen plapumă. Modelul acela vechi, nasol, masiv și greu, dar ce ține de cald mult prea puțin. Am folosit așa numitul sac de dormit pe post de saltea și ne-am învelit cu o pătură ce o aveam la noi. Luasem pe noi cam tot ce aveam în rucsaci, dar vă reamintesc că veneam dintr-o tabără de vară, de pe malul unui lac, unde nu prea aveai de ce să duci prea multe haine groase. Aveam de toate la noi, necesare în tabăra de navomodelism, dar prea puține cele necesare muntelui. Doar bocanci, o bluză mai groasă, căciulă și o geacă amărîtă, mai grosuță ea, dar insuficient de călduroasă pentru munte, și cu atît mai puțin pentru o noapte în pădure, sub cerul liber. Trebuie să recunosc că am fost total nechibzuiți cînd am plecat din cabană, dar noi credeam că traseul e mai scurt, iar lanterna ne va călăuzi pașii pînă la un loc bun de pus cortul, în cel mai rău caz.
Cine s-ar fi gîndit că vom ajunge să petrecem noaptea pe o pantă destul de înclinată, privind cerul înstelat?!
N-am să uit niciodată imaginea din fața ochilor mei, din acea noapte incredibil de lungă.
În stînga și dreapta mea (a noastră de fapt), cărarea era înghițită de trunchiurile nemișcate ale arborilor, printre care domnea o beznă înfricoșătoare. În fața mea pămîntul cobora undeva într-o beznă fără fund, din care se înălțau mărețe creste spre cerul înstelat, tocmai de partea cealaltă a căldării pline cu… beznă. Luna era undeva ascunsă după coroanele imense ale copacilor. Crestele cu cîțiva brazi, ca niște străjeri nemișcați ai muntelui, erau conturate impecabil de fundalul negru, plin de luminițe.
Era o liniște de mormînt. Îmi auzeam bătăile inimii speriate, precum auzeam pînă și respirația ritmată a prietenului meu ce adormise. Simțurile îmi erau încordate la maxim, încercînd să disting orice zgomot. Un mic foșnet al unor frunze mișcate de vînt mi s-a părut a fi niște pași și m-am uitat cu spaimă în jurul meu, iar întunericul sinistru m-a tulburat și mai mult. L-am trezit. Au fost doar cîteva clipe de liniște, dar mie mi s-au părut enorm de lungi. Liniștea aceea profundă mă înspăimînta și-mi dădea posibilitatea să mă gîndesc la vietățile pădurii. Gîndul că în orice moment aș putea auzi pași greoi în dreapta sau stînga și din bezna pădurii ar răsări o pereche de ochi însoțiți de un mormăit înfometat, îmi dădea fiorii reci ai morții. Îmi era atît de frică! Liniștea era mult mult prea apăsătoare. Pădurea era vie. Din cînd în cînd crengile trosneau, iar mie îmi îngheța sîngele în vene.
Cred că l-am înebunit pe prietenul meu cu fraza: "Spune-mi ceva, povestește-mi ceva, orice."
Doamne! Și ce încet își modifica Carul Mare poziția pe cer. Și era frig și mult mult prea multă liniște. Ochii-mi erau pironiți pe bolta cerească, iar obosiți încercau să se refugieze sub pleoapele din ce în ce mai grele. Mintea speriată de întuneric se lupta din răsputeri să le mențină ridicate. Într-un tîrziu, oboseala a învins și am adormit. Cînd am tresărit speriată, am văzut cerul plin de stele. Era singura imagine liniștitoare, cerul înstelat ce contura impecabil brazii de pe crestele negre. Auzisem ceva, dar prietenul m-a privit zîmbind înțelegător, spunînd că a fost doar un răget de cerb. Nu știu cît am dormit, dar m-am trezit cu fundul pe cărare și picioarele scurse în căldarea cu beznă.
Timpul se scurgea totuși și încet au început să pălească stelele în fața zorilor care puneau stăpînire peste tăcerea pădurii, aducînd ciripiri cristaline de păsărele. Odată cu trezirea la viață a pădurii se cuibărea liniștea în sufletul meu. Liniștea nopții se infiltra parcă acum în suflet, iar zbuciumul interior al meu fugea în natură. Din întunericul nopții a început să prindă contur și volum fiecare copac, pînă cînd întreaga pădure, întreaga natură a renăscut din beznă. Tropăiam și țopăiam pe cărare pentru a alunga frigul. Pe chipurile noastre obosite se citea bucuria dimineții. 
Cum călătorului îi șade bine cu drumul, am pornit și noi din nou la drum. După scurt timp, copacii luau distanță, dînd voie cărării să se lățească, iar panta se liniștea devenint mai puțin abruptă. Am traversat un fir de apă cristalină, ce șiroia printre rădăcinile copacilor, iar acolo am găsit primul loc unde s-ar fi putut instala cortul. La doar cîțiva pași pădurea și-a deschis brațele larg, lăsînd un drum forestier să șerpuiască printre arbori. Aici am găsit urme de urs, ce traversau drumul.
După cam două, trei ore de mers, am văzut marginea pădurii. Bucuria mi-a cuprins sufletul și am început să cînt veselă. Din neatenție m-am împiedicat de o rădăcină și am făcut pe "Hopa Mitică, cade-n fund și se ridică". Am început să rîd instant de propria mea trăsnaie. Oboseala și stresul din noaptea lungă își spuneau cuvîntul. Pădurea m-a pedepsit probabil pentru că-i tulburam liniștea cu antitalentul meu muzical. Ajunși la șosea am făcut cros pînă la gară pentru a prinde trenul de la acea oră. În tren era super aglomerat și nu am mai găsit locuri. Astfel am descoperit că omul poate să doarmă chiar și în picioare. Colac peste pupăză, a început să mă doară glezna stîngă, ce se pare că o sucisem nițel la căzătură. S-a eliberat un loc și am dormit în sfîrșit, dar durerea devenise o adevărată problemă. Acum era o durere continuă, groaznică. Nici nu îndrăzneam să mișc piciorul, cînd am reușit să-i găsesc o poziție în care parcă era mai rezonabilă durerea. Glezna era inflamată și-mi era teamă că nu am să mai pot umbla. Totuși am reușit să mă dau jos din tren și să urc în cel de legătură. Am ajuns chiar și acasă umblînd fără a lăsa să se observe durerea. Am spus părinților entuziasmată, că am fost la munte, dar fără a intra în amănuntele călătoriei. Frîntă de oboseală, m-am trîntit în mult iubitul meu pat și am dormit un somn adînc și liniștit. Din fericire, cînd m-am trezit glezna își revenise și nu mă mai durea, așa că nu am mai fost nevoită să le spun părinților că am căzut în pădure.
Am învățat multe atunci, la cei 16 ani ai mei și de atunci și mai multe, despe munte și nu numai. Încă nu am întîlnit urși sau alte viețuitoare periculoase pe munte, dar nici nu-mi doresc. Prietenul mi-a mărturisit abia tîrziu în plină zi, că a fost un mormăit de urs în acea noapte, cînd m-am trezit speriată, dar m-a mințit că a fost doar un cerb, ca să nu mă speriu și mai mult.
Mărturisesc și eu cu sinceritate, că încă mă mai tem de urși și mai port în suflet amintirea fricii din acea noapte de vară, prima dată pe munte, în mijlocul pădurii, pe cărarea îngustă, sub cerul înstelat…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.