Stau și privesc zîmbind fotografia cu crăiasa munților (capra neagră) și al său fiu și-aș vrea să vă spun multe dar totuși nu știu ce să scriu. Simt cum, cuvintele mă ocolesc nevrînd să mai formeze fraze.Aud glasul tăcerii și gîndul îmi zboară haotic pe raftul amintirilor. Încerc să-l opresc, să-l întorc din drum, dar nu mă ascultă. Am să-i fac gîndului pe plac și-am să scriu despre prima mea întîlnire adevărată cu... Muntele.
Consider ca fiind prima mea întîlnire cu muntele, ziua în care am văzut "înaltul și adîncul și-ntinsul" Munților Bucegi și am simțit "adaosul de oboseală proaspătă".
Spre regretul meu (de atunci) acest lucru s-a întîmplat doar în vara anului 1995, cînd împreună cu prietenul meu, am evadat din tabăra de Navomodelism și ne-am refugiat în cetatea de piatră a mamei natură, Muntele.
"Calul de foc", precum numeau indienii trenul, ne-a lăsat în gara Bușteni, el urmîndu-și drumul lui de fier. Un aer rece și umed mi-a inundat întreaga-mi ființă împrospătînd-o. Cerul m-a botezat cu lacrimi mărunte, iar freamătul muntelui, ursitoarea, mi-a ursit să mă îndrăgostesc de măreața cetate, Muntele.
Totul era ca o vrajă. Simțeam că plutesc și doar greutatea imensă a rucsacului care-mi strivea umerii, mă ținea pentru a nu zbura cu adevărat. Mai simt și acum aerul rece și umed al muntelui… mirosul pădurii și al pămîntului… Am privit spre cer, la stropii de apă ce cădeau blînd apoi pe chipul și în jurul meu și m-am simțit binecuvîntată. Șaisprezece ani! Șaisprezece ani mi-au trebuit pînă să ajung să văd "înaltul și adîncul și-ntinsul" Munților. În acele momente, așteptarea prelungă, dorința arzătoare, totul nu mai conta. Eram acolo! Vedeam, simțeam, trăiam! Numai cine a văzut, simțit și trăit astfel de momente știe cum e. Nu pot exprima în cuvinte. Chiar nu pot…
Fiind trecut de ora 18, am căutat un loc pentru popasul nocturn, pe drumul de duce spre faimoasa cutie zburătoare (telecabina). Mergînd pe malul unui gălăgios rîu de munte, am descoperit un loc bun pentru cort, taman pe partea cealaltă a apei. Fiindu-mi frică să nu-mi ud vreun bocanc și nevrînd să fac cale întoarsă pînă la pod, am hotărît să trec desculță prin apa învolburată. Căutînd un loc mai puțin adînc, am pus ideea în practică, dar am regretat amarnic după primul pas făcut. Mii și mii de cuțite reci ca gheața au năvălit asupra picioarelor mele, vrînd parcă să ucidă ceea ce a îndrăznit să tulbure apele limpezi ce se zbenguiau în voie printre prietrele tăcute. Am mers totuși înainte. Nu mai era loc de dat înapoi. Cînd am scăpat din brațele rîului, n-am știut cum să-mi încălzesc mai repede picioarele, vîrîndu-le înapoi în bocanci.
Prietenul începuse deja să instaleze cortul. Umbre reci ne învăluiau încet, transformînd pădurea într-o fantasmă înfiorătoare. Clipocitul apei răsuna din ce în ce mai tare, povestind legendele muntelui. Întunericul domnea acum pe întreg cuprinsul.
Cortul era de mult timp instalat și noi ne pregăteam deja de culcare cînd… am simțit că cineva mă privea din beznă. M-am întors și o pereche de ochi sclipeau în întunericul de afară, la doar 2 - 3 pași de mine. Inima tresare și începe să bată cu putere, gata gata să iasă din piept, dar totuși spun pe un ton vioi: "uite!" Prietenul îndreaptă lanterna spre ochi și din beznă răsare trupul negru al vietății. Era un cîine, ce s-a retras un pic la apariția luminii. Luîndu-mi-se piatra de pe suflet, încep să-i vorbesc prietenos, dar el îl alungă.
- "De ce ai făcut asta?! L-ai speriat. Era drăguț… ", dar răspunsul prietenului mi-a dat fiori:
- "Nu mi-a plăcut privirea lui."
Cuibărită în sacul de dormit, privind în bezna din cort, ascultam susurul apei. Încet, încet, pleoapele grele s-au închis, căzînd într-un somn adînc. Era prima noapte petrecută în cort, în pădure, la poalele muntelui, fiind în grija naturii și sub paza cerului.
Fiind tîrziu, opresc aici firul poveștii cu promisiunea că voi depăna ghemul cu amintiri în postarea viitoare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.