Prima întîlnire… (partea a doua)

                Acum revin la firul amintirilor primei mele întîlniri, cînd m-am îndrăgostit nebunește și irevocabil de mărețul și deosebitul, Munte.

                După prima noapte în pădure, în brațele naturii, sub ocrotirea cerului și veghea iubitului meu Munte, am pornit spre înaltul acestuia cu telecabina. Nu aveam timp și echipamente necesare unei ascensiuni adevărate, pas cu pas.

                Odată ajunși sus, cu telecabina, am pășit cu acea spaimă de necunoscut în suflet, dar și cu o dorință arzătoare de cunoaștere. Sorbeam din priviri fiecare pietricică, fiecare fir de iarbă, tot ce vedeam... și-mi era frică să înaintez pentru a nu strivi cumva ceva. Însă, timpul nu aștepta după mine și trebuia să ne grăbim spre Cabana Omu.
  
                Am admirat celebrele Babele și Sfinxul, apoi am pornit pe cărarea ce duce la cabană. Vîntul se izbea cu furie de fețele noastre îngreunîndu-ne înaintarea și obligîndu-ne să respirăm printr-un batic cu care ne protejam fața. El însă ne spunea parcă cu reproș "Ce căutați în calea mea?!".

                Încetul cu încetul, cărarea ne-a dus în locuri unde muntele ne proteja de vînt, precum își protejează mama puii săi, cu propriul trup. Priveam în jur și dacă nu aș fi avut rucsacul masiv și greu aș fi crezut că visez. Ajunși la cabană ne-am întîlnit cu un grup de tineri ce vroiau să facă acelaș traseu ca noi. Tot atunci am aflat, de la alți excursioniști, că în apropierea cabanei Mălăiești a fost sfîșiat un cort și furat un rucsac, în timp ce oamenii erau la focul de tabără. Făptașul era un urs.

                Ne încălzeam în cabană, la focul ce trosnea cu flăcări mari, cînd a apărut un alt grup de tineri. Erau vreo zece persoane, deosebit de zgomotoase. În cîteva secunde totul s-a transformat în strigăte, rîsete și-o aglomerație deranjantă de voci, tropăituri și foșnete. Cred că respectivii confundau cabana cu o cîrciumă și încercau să se simtă cît mai bine, uitînd sau pur și simplu ignorînd existența celor din jur. Noi aveam doar două posibilități. Rămîneam în "cîrciuma" lor imaginară sau plecam.


               Am ales varianta a doua, iar pentru că era tîrziu am schimbat traseul. Am pornit astfel, în mare grabă înapoi spre Bușteni, dar pe jos. Era trecut de ora 18 și ceața a înghițit rapid cabana și încerca să înghită întreg muntele. Eram în Valea Cerbilor. Coboram, coboram fără oprire, fiind mînați din spate de întunericul amenințător. Odată ajunși în pădure cărarea a devenit tot mai dificilă, în umbra învăluitoare a copacilor. Întunericul ne înconjura precum o mantie neagră. Pașii deveneau tot mai nesiguri. Cărarea era plină de "găuri negre", pe care era necesar să le luminăm cu lanterna pentru a putea călca în siguranță. Problema era că aveam o singură lanternă, iar înaintarea a devenit astfel îngrozitor de înceată.    

               Pentru a pune capac problemelor, acumulatorii din lanternă erau deja cam descărcați. Am economisit cît am putut lumina dar… în zadar. Am rămas în beznă. Eram în mijlocul pădurii, pe o cărare îngustă, în stînga fiind înaltul iar în dreapta... adîncul muntelui… 
 

                Va urma…