Amorțirea minții...fericirea sufletului.

            Cândva... credeam că mintea este cea mai importantă călăuză în viață.
            M-am înșelat amarnic. Sau mai corect spus, mintea mea m-a înșelat enorm de mult. Am realizat cât de limitată sunt de felul meu de a gândi și cât de mult pot să greșesc punând baza pe ceea ce gândesc.

            Gândesc ceea ce am învățat să gândesc. Gândesc în funcție de ceea ce am trăit eu sau am auzit, citit, văzut... Gândesc limitată de informația pe care o are mintea mea și o procesează în funcție de experiența mea de viață. Gândesc atât cât este mintea mea capabilă să gândească, iar asta e din start o limitare...

            Credeam că e crunt să nu fii iubit.

Poveste de toamnă într-o Toamnă de poveste...

           O zi minunată de toamnă a fost odată... sau n-a fost? 

           Pe o buturugă mare, în inima pădurii, unde doar foșnetul frunzelor se aude sub pașii pierduți, se odihnea o băbuță. Gârbovită de greutatea anilor ce au trecut peste ea, mică și pipernicită, cu getele prăfuite și hainele peticite, își ridică privirea ei senină și limpede precum o apă stătătoare, în care poposește cerul albastru și privi în zare, spre soare. 

Prizonieri ai minții noastre

      Trăim încătușați de propria minte, otrăviți de gândurile noastre, drogați cu speranțe și vise, sedați de dragoste și hrănindu-ne cu iubire precum vampirii cu sânge.

Un dar minunat...

            Azi am dăruit un zâmbet.
            Ce poate fi mai minunat, decât să aduci zâmbetul pe chipul cuiva?!

            Consider o zi minunată, ziua în care reușesc să dăruiesc zâmbete. Când aduc bucurie în sufletul cuiva, mă cuprinde o emoție atât de profundă, de caldă și minunată, astfel încât, de cele mai multe ori mi se umezesc ochii sau chiar îmi dau lacrimile pe bune. Sunt acele lacrimi de bucurie, de împlinire sufletească. Sunt lacrimi înălțătoare, ce te fac să plutești în univers și-ți vine să cânți, să dansezi sau să strigi de fericire. Ai sufletul atât de plin de bucurie, emoție și căldură, de... ai senzația că dă pe dinafară.  Și chiar dă pe dinafară, sub forma unor lacrimi fierbinți, ce-ți mângâie obrajii atât de tandru, în drumul lor spre contopire cu universul... Probabil sunt lacrimi de îngeri...

De ce vrem să-i schimbăm pe alții?

         Am făcut și eu cândva acest lucru. Am vrut să-l schimb pe cel de lângă mine, convinsă că așa e mai bine pentru el. Poate mai fac și acum uneori greșeala, fără să-mi dau seama, să încerc să schimb pe cineva, cum cred eu că e mai bine.

        Da, am spus "greșeala", pentru că este chiar o greșeală ce o facem majoritatea.

        Fiecare crede că ceea ce face și gândește el este calea cea mai bună. Uităm esențialul. Lumea e diferită. Fiecare ființă este unică în felul ei. Fiecare are propria viață, propria minte, propriile emoții, sentimente, experiențe și trăiri.

        Presupunem că cei ce trec în viață prin evenimente asemănătoare, pot avea cât de cât unele asemănări în felul de a fi și gândi. Dar...

Tehnologia...

         O da. De multe ori aș prefera să merg pe câmp cu oile...mai ales când mă amețește tehnologia și viteza cu care se dezvoltă toate. :)

        Am început acest articol într-o zi când nu mi-a permis timpul să-l finalizez. Sinceră să fiu nici nu mai țin minte exact ce doream atunci să scriu.

        Revin la el acum, pentru că m-am încurcat în tehnologie. Am găsit o rețetă interesantă, într-un e-mail din acela enervant, cu reclame, ce voiam să-l șterg cu dezabonare cu tot. Probabil știți și voi cum e să te trezești abonat acolo unde nu te-ai abonat vreodată. Ei bine, cum am un blog cu rețete, am vrut să o scriu, căci mă tentează să o prepar în curând.

        Toate bune și frumoase, până când am postat și am văzut minunea. Postasem aici în loc de dincolo. :))
        Noroc cu tehnologia de data aceasta, că se rezolvă totul cu câteva clicuri și un copy-paste. Am transferat rapid dincolo totul. Vă dați seama dacă era scris de mână frumos, într-un caiet greșit...

Fiecare cu păsărelele lui...

       Fiecare are păsărelele lui, eu am un stol întreg.

       Am văzut ieri o postare frumoasă, la o prietenă, în care spunea că are damblaua cănilor. Colecționează căni și savurează dimineața cafeaua din cana care e în acel moment în armonie cu starea ei. S-a dovedit că sunt multe femei ce au acest hobby, de a colecționa căni, parțial chiar și eu.

      Multe persoane au acest obicei, obiceiul de a colecționa diverse obiecte.

      Eu colecționez pietre.

      Când eram mică, colecționam...

Capcanele minții

      Cine ar putea oare să spună care este puterea minții? Auzim de multe ori expresia "Lovește în adversar cu puterea minții.", dar ne sunt necunoscute căile și puterea minții.

      Există multe studii. Există multe cărți despre minte, cum funcționează și ce puteri ar avea. 

      Nu vreau să scriu despre toate acestea și nici despre statistici sau mai știu eu ce. Vreau să vă spun un pic din ceea ce am reușit eu să învăț din scurta mea existență, de până acum.

      Am învățat că mintea poate deveni, foarte ușor, cel mai mare dușman al nostru.

Coșul cu frăguțe.

      V-am povestit oare vreodată despre "Coșul cu frăguțe"?

      Trăim într-o lume agitată în care totul se mișcă într-un ritm amețitor. E un du-te - vino permanent, ce ne epuizează și ne stoarce de energie. La muncă trebuie să dăm cât mai mult. Acasă dăruim din nou. Cu prietenii iar. Și astfel nici nu realizăm cum sacul nostru cu energie și iubire se consumă pic cu pic. Ar fi frumos să fie sacul fermecat, precum e în povești. Realitatea însă este că acest sac, mai repede sau mai târziu, se golește, dacă nu știm cum să-l umplem constant.

      Ei bine, aici apare rolul coșului cu frăguțe. Presupun că ați realizat că este un coș imaginar. Metaforic vorbind, cred că e mai simplu de înțeles.

      Dar să vă explic ce este mai exact acest coș cu frăguțe.

Inamic sau victimă?!

            Într-o lume încordată, stresată și mereu pe fugă, e bine să ne oprim uneori și să privim în jur la minunățiile vieții, să ne relaxăm o clipă și să ne mai descrețim frunțile.

            Am să vă spun azi ceva, care, sper din suflet, să vă aducă măcar un zâmbet firav și relaxant.

De ce erau mai sănătoși...?

          De ce erau mai sănătoși și trăiau mai mult strămoșii noștri?
          De ce bunicii noștri au trăit mai mult și au fost mai sănătoși, deși au trecut printr-un război și vremuri mult mai grele?


          1. Au mâncat mai sănătos. Aveau mâncare mai simplă, dar mai sănătoasă. Acum totul e plin de e-uri, totul e dopat cu hormoni de creștere și mai știu eu ce porcării. Sincer? Nici nu vreau să știu tot ce bagă în legume, fructe, carne și tot ce cumpărăm.

Cine te învață să fii un bun părinte?

            Mama este acea ființă care ne-a dat viață.

            Mama este ființa care ne-a vegheat somnul.
            Mama este cea care ne-a călăuzit pașii, cea care ne-a legănat și alinat, cea care ne-a încurajat, care ne-a susținut și care ne-a iertat mereu.
            Mama este ființa ce ne-a învățat să vorbim, să cântăm, să umblăm, să citim, să scriem și să avem grijă de noi.

            Mama ne-a învățat să coasem, să croșetăm, să facem prăjituri și mâncare.