O fi liniștea din jur de vină…
o fi doar mintea mea ciudată vinovată…?
Nu aș putea răspunde la această banală întrebare
nici chiar să caut prin sertare…
Mă refer la sertarele minții mele desigur
că doar nu caut prin mobila din jur.
Muza mea doarme, doarme un somn liniștit și profund. Ferice de ea că poate adormi atît de ușor… Aș vrea să am și eu somnul așa…
Eu cînd mă frămîntă ceva și mi se pune pata pe o idee fixă, pînă nu-mi obosesc creierul la maxim, să-mi pice ochii în gură de somn, nu-i cale spre visare. Mă învîrt ca titirezul în așternuturi, mă cuprind toate cele, de la călduri la mîncat în talpă și sete și foame și orice numai somnul ba.
E totuși o diferență mare între ceea ce era cîndva și felul meu de a fi de acum. Acum am revenit la calmul interior…
Cînd ai reușit să-ți găsești un echilibru interior, un calm permanent ce te însoțește precum o binecuvîntare cerească, ai capacitatea să zîmbești chiar dacă uneori gîndurile te copleșesc. Zîmbind poți să-ți controlezi mintea și să o faci să zboare unde vrei tu… să nu o mai lași să te chinuie cum dorește ea.
Uite! De exemplu, acum cîteva momente mă durea mintea numai cînd mă gîndeam la ceea ce mă gîndeam și amețeam analizînd problema pe toate părțile și laturile și în zadar despicam firul în paișpe că tot nu i-am dat de capăt. Am zîmbit și s-a calmat furtuna mentală și am început să casc, să mă gîndesc la lucruri frumoase, doar zîmbind.
Zîmbetul are o putere binefăcătoare de nebănuit. Rîsul e o comoară neprețuită, iar persoanele care reușesc să-ți aducă zîmbetul în suflet și te fac să rîzi sînt minunate și e bine să le prețuiești.
Azi am făcut minciunele sau cum le spunea bunica "ciurighele". Am descoperit prin frigider borcanul cu lapte acru și mi-am adus aminte ce se poate face cu el.Gîndul mi-a zburat undeva departe la copilărie, în bucătăria de vară a bunicilor mei dragi. O casă micuță de piatră, cu obloane de lemn uscat. Geamurile pătrățoase împărțite în 4 ochiuri mai mici erau mereu curate și pline cu flori. Mușcatele roșii zîmbeau din ghivecele de lut. Podeaua de lemn scîrțîia sub fiecare pas și suna a gol cînd țopăiam pe ea, trădînd astfel faptul că exista sub căsuță pivnița cu morături, legume și altele cele. Era doar o încăpere lunguiață cu pereți groși de piatră. Făcută cu brațele dibace ale bunicului, era perfectă pentru ei și era perfectă și pentru noi, nepoții.
Ușa era mare de scînduri vechi, ce aveau Z-ul de rigoare pe ele. Nu era Z-ul lui Zoro, ci Z-ul meșterului ce știe cum să facă cîteva scînduri alăturate să stea rigide. Ploile nenumărate ce s-au scurs pe ea, au lăsat urme vizibile ale nenumăraților ani ce au trecut peste lemnul uscat, dar cu toate acestea balamalele nu scîrțîiau. Erau vechi și ele, dar bunicul era un bun gospodar și știa cum să-și grijească și întrețină gospodăria frumoasă, ordonată și curată.
Pragul înalt, deschizătura ușii prea micuță… mereu se apleca bunicul să nu dea cu capul, fiind un bărbat înalt. Anii îl mai aplecaseră puțin de șale, dar încă avea spatele drept și mersul falnic, cu fruntea sus și privirea dreaptă. Avea mulți ani în spinare, ani grei de război, ani grei de văduv cu copii mici (pînă și-a unit destinul cu bunica și ea văduvă cu un copil…), ani de muncă grea și multe multe griji, necazuri și greutăți… dar toate acestea le-a dus cu demnitate și onestitate. Mă fascinau poveștile ce le spunea bunicul la gura sobei. Bunicul era mereu dispus să se joace cu noi… era cel ce ne spunea ghicitori, vorbe de duh și multe multe povești. Era un bărbat puternic și priceput la toate, inclusiv să o dea în mintea copiilor. :)
Doamne ce drag îmi era bunicul și cît am plîns cînd l-am pierdut… Îl pierdusem de fapt de cîțiva ani, cînd vîrsta și-a spus cuvîntul și i-a afectat puțin gîndirea, iar anii i-au mîncat puterile. Era precum o umbră palidă a ceea ce a fost cîndva bunicul meu. Am fost o adolescentă naivă și fără minte, ce nu am știut să-mi prețuiesc bunicii așa cum meritau, uitînd uneori că acei bătrîni neputincioși ce aveau momente de rătăcire ale minții, erau de fapt tot bunicii mei dragi din copilărie. Pe bunicul nu reușesc să mi-l aduc aminte prea bine din ultimii ani ai existenței lui. Probabil creierul meu refuză să-l țină minte așa… preferînd să-mi redea doar amintirile frumoase din copilărie. Ce multe am învățat de la buncul meu! Blîndețea, răbdarea, bunătatea vorba bună și iscusită… e ceea ce-l caracteriza. :)
Bunica… Bunica era o femeie mărunțică la stat, dar mare ca om. Energică… Da… asta o caracterizează cel mai bine. Femeia aceea nu stătea parcă niciodată locului. De dimineața pînă noaptea era ca o furnicuță prin gospodărie. Îi plăcea să fie totul curat, ordonat și bine făcut. Îl mai dojenea uneori pe bunicul care, bărbat fiind era mai neatent la unele detalii. Mai aspră la vorbă, dădea impresia că e mai rece, dar era doar o impresie.
Ce-mi mai plăcea să-i piaptăn părul lung și blond și să-l împletesc în două cozi ca spicele grîului. Mereu mă lăsa să fac asta, deși ar fi făcut-o probabil mult mai bine decît mine și cu siguranță mai repede. Era un moment special al nostru acela, un moment în care stătea locului și avea răbdare pînă mă jucam eu în voie cu părul ei bălai. Atunci îi simțeam bunătatea, blîndețea și răbdarea. Le avea și bunica, doar că erau mascate de faptul că era mereu mereu în viteză cu toate.
Mai aveam momente speciale noi două, precum două bătrînele… în bucătăria de vară, cînd o asistam cu bucurie și drag la prepararea bunătăților diverse pentru noi. Nu era zi în care să lipsească ceva bun și dulce din gospodăria ei. De multe ori cînd ne trezeam ne întîmpina cu clătite, papanași, plăcinte, ciurighele, pancove, cozonaci, prăjitură sau cine știe ce alte delicatese. Îi plăcea să gătească și punea întreaga ei iubire în tot ceea ce făcea.
M-a învățat să gătesc și să iubesc gătitul. Îmi explica cu răbdare cum se face ceea ce făcea și-mi repeta fără să obosească sau să se plictisească, iar și iar în ordine ingredientele și modul de preparare. Mă lăsa să fac și eu diverse operațiuni, chiar dacă o încurcam vizibil, încetinindu-i ritmul. Atunci nu am văzut și priceput multe, dar acum le văd și le înțeleg. Acum înțeleg că toate acestea erau felul ei de a-mi spune și a-mi demonstra cît de mult mă iubea.
Chiar și acum după atît de mulți ani mai țin minte că la ciurighe/minciunele sînt 8 ingrediente. Rețeta cînd am scris-o, am făcut-o singură, aducîndu-mi aminte exact cum număram ingredientele cu bunica. Le număram pe degete. Eram atît de mică… și-mi plăcea la nebunie să răsucesc aluatul în formă de romb, prin fanta din centrul său… Am făcut un castron plin azi și fiecare răsucire a aluatului mi-a adus aminte de bunica care mă privea zîmbind cu răbdare și dragoste, cum răsuceam cu degețelele mele mici aluatul. Făcea atît de des ciurighele, cred că doar de dragul meu, să mă privească cum răsucesc, radiind de fericire, aluatul. Acum îmi dau seama că mereu gătea doar ce știa că ne place nouă și ne răsfăța zilnic cu ceea ce știa ea face cel mai bine… gătitul.
Pe bunica mi-o aduc aminte în ultimii ani. A stat mulți ani pe pat, fără a mai avea puterea să se ridice singură. Doamne cît de greu trebuie să-i fi fost! O femeie atît de energică, ce era pur și simplul motorul gospodăriei, să ajungă neputincioasă pe un pat…?! Crunt! Uneori viața e prea crudă cu noi. Nu pot să-mi închipui cu ce a greșit bunica mea pe lumea aceasta, să ajungă să fie atît de aspru pedepsită, să trăiască cîțiva ani aproape ca o legumă. Nu mă mir că deja o lua razna mental și delira, avînd momente în care nu mai recunoștea pe nimeni, iar amintirile ce mi le povestea iar și iar erau dintr-o anumită perioadă a vieții ei.
Probabil eram ceva mai matură… sau poate că moartea bunicului mă făcuse să conștientizez ceea ce am pierdut, dar știu că am fost mai prezentă în ultimii ani ai bunicii decît în ultimii ani ai bunicului. Înțelegeam parțial prin ce trece și am avut puterea și înțelepciunea să-i fiu alături sufletește și să-i ofer puțina mîngîiere sufletească de care eram capabilă.
Dumnezeu mi-a dat mintea și puterea să fac ceea ce era necesar și să-i fiu sprijin și mamei mele, ce avea atît de multă nevoie atunci de cineva alături, cineva care să o înțeleagă și ajute. Nici nu vreau să mă gîndesc cît de greu trebuie să-i fi fost mamei să-și vadă părinții astfel… și mai ales mama așa. Cît de dureros trebuie să fie să vezi că propria mamă nu te recunoaște și vorbește de tine ca de o persoană străină?! Oricît de bine ai înțelege că e vîrsta și că pur și simplu mintea dă rateuri din cînd în cînd, cred că e groaznic pentru o fiică să-și vadă astfel mama…
Probabil pentru bunica era mult prea dureros să fie o povară pentru fiica ei și pentru familia fiicei. Ea femeia puternică și energică, o povară…?! Cred că mintea ei o ajuta să poată suporta toate acestea, făcînd-o să creadă că cei din jur sunt doar niște străini ce au grijă de ea cu drag și bunătate. Probabil acest gînd era mai ușor de acceptat pentru ea, decît realitatea ce o chinuia. Mintea umană e ciudată și miraculoasă.
Copilăria mea a plecat cu bunicii mei… Mulți ani am refuzat să merg prea des în satul bunicilor, iar cînd o făceam o făceam în mare grabă, evitînd probabil înconștient locurile pline de amintirile copilăriei. Probabil fugeam de aceste amintiri de frică… frica să nu mă doară amintirile. Am greșit! Amintirile acestea, chiar și cele triste din perioada cînd bunicii erau doar o umbră a ceea ce fuseseră cîndva, toate aceste amintiri sînt o comoară. Sînt toate iubire pură… și mi se umple sufletul de iubire și căldură…
Nu mă mai tem de trecut. Nu mi-e greu să mă mă gîndesc la trecut și să vorbesc despre trecut. Mi-a fost greu… acum nu mai îmi e greu… Acum văd altfel totul și înțeleg mai multe ce nu le înțelegeam înainte. Acum trecutul nu e o povară grea și apăsătoare, nu e durere… trecutul e o parte din viața mea, o parte în care am învățat atît de multe… dar mai ales să iubesc… să primesc și să dăruiesc iubire…
Aș vrea acum să o sun pe mama să-i spun că o iubesc… Aș vrea să le spun părinților mei și fratelui meu că-i iubesc… dar ora tîrzie nu-mi permite să fac asta.
Mă limitez la a gîndi și simți iubirea pentru ei și pentru bunicii mei dragi, ce nu mai sînt fizic printre noi…
Acum am să merg la somn cu sufletul plin de iubire… zîmbind.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.