“Iubirea e fundamentul ființei noastre”

      Am descoperit acest frumos interviu: 

"Părintele Pantelimon de la Mănăstirea Oașa (de pe Transalpina): “Fără Dumnezeu orice iubire moare”

- Drumul spre Oasa e bătut de sute de tineri care vin să se spovedească. Simțiți, oare, prin destăinuirile lor, că ceva s-a schimbat în felul în care se raportează la dragoste?

- Aș spune că noi, monahii, cunoaștem mult mai bine lumea decât se cunoaște ea însăși, pentru că noi n-o vedem din exterior, ci din interior. În sensul acesta, părerea mea este că tinerii de azi au mare potențial sufletesc, dar le lipsesc punctele cardinale. Cel mai adesea ei nu știu cu adevărat ce e iubirea. O confundă cu îndrăgostirea. Și nici nu știu să o trăiască. Văd filme și trăiesc după clișee. Visează toți o iubire mare, ca-n filme. O iubire dată de-a gata, cu un partener fără cusur, care să-i înțeleagă orice ar fi. Și nu pricep de ce lor nu li se întâmplă la fel. Dar iubirile astea din cărți și filme sunt utopice, nu se verifică real. Ceea ce se simte însă la toți cei care vin să se spovedească este o căutare neobosită, nevoia de a trăi o iubire profundă, perfectă. Foamea asta de iubire există în toți.

- De ce avem atâta nevoie să ne împlinim într-o dragoste mare?

- Căutând iubirea, îl cauți, de fapt, pe Dumnezeu. Chiar fără să-ți dai seama. Chiar dacă nu ești un bun creștin, simți cumva, straniu, de fiecare dată când iubești și ești iubit, că acolo, în iubire, e adevărul. Cauți iubirea toată viața, ai nevoie de ea chiar și atunci când te prefaci că nu mai ai, o trăiești greșit, o trăiești strâmb, dar o iei de la capăt. Gravitezi în jurul ei, te străduiești mereu să o înțelegi, pentru că simți că acolo e împlinirea și fericirea. Noi, oamenii, nu putem să nu iubim, să nu vrem să fim iubiți. Pentru că ăsta e fundamentul ființei noastre. Dumnezeu este iubire și tot ceea ce este în lumea asta tânjește după iubire. Dumnezeu a creat totul după chipul și după asemănarea Lui, după tiparul Lui, al relației treimii. Dumnezeu e o relație, Dumnezeu nu e singur. Noi am fost creați ca oameni să participăm la bucuria relației din Dumnezeu și cu Dumnezeu. Să trăim iubirea. Să fim împreună. De aceea se spune că raiul e comuniunea cu toți, iar iadul e neputința de a mai iubi.

- Deși îl avem pe Dumnezeu, simțim totuși că fără celălalt nu suntem compleți. E nevoie de un altul, ca să fim fericiți?

- Dumnezeu i-a făcut pe oameni incompleți, tocmai ca să aibă nevoie unul de altul. Dacă ne-ar fi făcut perfecți, ne-am fi fost suficienți singuri. Sigur, există oameni care dăruiesc mai mult, oameni care dau mai puțin, dar nu trebuie să ne oprim la relația cu un singur om, trebuie să învățăm să iubim pe toată lumea, să câștigăm un rod din relația cu fiecare, nu doar din aceea cu partenerul de viață. Orice om e un dar potențial pentru noi, cu care ne putem îmbogăți.

- Visăm, aproape toți, la o iubire mare, care să ne țină toată viața. Și totuși, realitatea ne arată că iubirile mor, și ele, mai des decât am vrea să credem. De ce se stinge dragostea?

- Moare pentru că nu există și Dumnezeu în ecuație. Și atunci noi nu avem de unde să ne alimentăm, să ne regenerăm iubirea. Fără Dumnezeu, nu există principiul generator de iubire. Omul singur e o ființă limitată. Harul e cel care îl face infinit de adânc. Harul e de la Dumnezeu. Sfântul Ioan Gură de Aur spunea că orice realitate netransfigurată degenerează. Se consumă. Fără har, omul e în stare căzută. La fel și cu iubirea. Ea se stinge dacă nu există răspuns. Dacă o întorci către Dumnezeu și către oameni, ea primește răspuns din infinitatea Lui Dumnezeu. Dacă o întorci către tine, către trup, către materie, ea se cheltuie, se epuizează, pentru că lucrurile astea sunt limitate. De asta e nevoie de cununie. Cununia e unirea a doi cu un al treilea, cu Dumnezeu, care e infinit.

- Din păcate, simplul fapt că te cununi în biserică nu garantează mereu fericirea…

- Trebuie să învățăm să-L vedem în celălalt pe Dumnezeu. Nu trebuie să ne raportăm la un om ca la un lucru finit. Orice persoană e un izvor infinit, dar care nu e descătușat.

Prin iubire și cu ajutorul lui Dumnezeu, putem rupe zăgazurile, astfel ca celălalt să-și dea drumul ființial, să scoată din el tot potențialul lui moral, spiritual și de iubire. Pentru că fiecare om e cu mult mai mult decât se vede. Și vine iubirea și activează în celălalt ceva ce habar nu avea că zace în el. Ai nevoie de un celălalt care să îți dea măsura. În relație de doi, omul evoluează continuu. Și nu mai are cum să se sature de celălalt, să se plictisească, să ajungă la rutină. Pentru că fiecare îl face pe celălalt să evolueze. Fiecare se desface ca un boboc, apoi ca o floare, și această înflorire a lui este infinită. Mulți oameni par incapabili de sentimente profunde. Asta, pentru că nu au fost iubiți, la rândul lor, ca să înceapă să înflorească. Dar toate astea nu sunt posibile fără Dumnezeu. Și fără efortul fiecăruia de a activa în celălalt taina Lui, harul dumnezeiesc. Trebuie să iubești cu Dumnezeu din tine, pe Dumnezeu din celălalt.

- Cum ar trebui să iubim, părinte? Unde greșim, de tot ajungem să o luăm de la capăt?

- Nu știm să ne dăruim. Nu avem exercițiul dăruirii de sine. Societatea actuală îi educă pe oameni în direcția propriilor dorințe, îi învață să se iubească întâi de toate pe ei, să-și urmărească propria împlinire. Și dragostea devine, astfel, un fel de accesoriu, care le servește fericirii proprii.

Am o carieră, am o casă, am și o iubită! Dar nu iubim cu adevărat decât atunci când facem acest exercițiu al ieșirii din sine și când începem să ne exersăm în dăruire, să ne antrenăm puterea de iubire. Să iubești înseamnă să gravitezi în jurul împlinirii celuilalt. Să te gândești cum poți tu să-l ajuți pe celălalt, cum poți să-i vii în întâmpinare, cum să-l odihnești, cum să-l scutești de un efort, cum să-i faci o bucurie, cum să-i gătești o mâncare bună, când e obosit. Trebuie să înveți să trăiești prin celălalt și pentru celălalt. Iubirea înseamnă foarte multe gesturi. Intențiile, gândurile în sine nu au nici o valoare în absența lor. E plină lumea de ele. Făcând gesturi te și verifici pe tine, dacă poți cu adevărat să iubești. Am citit de curând într-o carte cum un deținut politic țăran, închis la bătrânețe, primea de la băbuța lui scrisori, în care ea punea și câte o floare presată. Asta înseamnă iubirea. Și chiar mai mult.

 Să dăruiești atunci când ești epuizat, când nu mai ai nici o forță. Nu există scuză să nu dăruiești. Dacă dai din prisos, când ți-e bine și-ți vine ușor, nu are valoare.

Atunci când nu mai poți și vrei totuși să faci ceva pentru celălalt, izbucnesc în tine resurse de energie de care habar nu aveai. Primești forța de la Dumnezeu și ajungi să faci mai mult decât credeai că ești capabil. Să te dăruiești atunci când nu mai poți te leagă cu adevărat de celălalt și-l face și pe celălalt să se deschidă, să dăruiască la rândul lui. În iubire, trebuie să dăruim ce nu avem, când nu mai avem. Și atunci, ca în Evanghelie, nimicul se transformă, și pâinea și peștii ajung tuturor.

- Până unde te poți dărui pe tine, fără ca asta să te anuleze cu totul? Uneori, poate e mai bine să te oprești, dacă celălalt nu-ți răspunde la fel…

- Dăruirea de sine e un gest voluntar, nu este o dependență față de celălalt, nu e sclavie. Nu ți se cere s-o faci. Prin dăruire nu mă anulez, ci mă regăsesc pe mine și mă îmbogățesc cu felul celuilalt de a fi. Prin posedare, mă anulez. Unora le convine să se lase stăpâniți de alții. E cazul multor femei de azi, care ajung să se înrobească. Le bat bărbații, sunt chinuite, dar le e frică să-și asume un drum, de dragul siguranței. Au parte de o suferință absurdă, care nici măcar nu e mântuitoare. E o formă de lene. Refuză responsabilitatea propriilor decizii și atunci preferă doar să execute. Dar așa nu vor evolua niciodata.

“Cand Dumnezeu îți trimite dragostea, nu înseamnă că-ți dă de-a gata și o mare iubire”

 - Nu toată lumea are parte în viața aceasta de iubiri extraordinare. E vina noastră? Ține de noi să trăim o mare iubire sau ea e un dar de la Dumnezeu?

- Dumnezeu are un drum clar pentru fiecare. Nu există coincidențe. Faptul de a întâlni o anumită persoană ține de voia Domnului. Dar felul în care reacționăm noi la întâlnirea respectivă ține de noi. Fiecare persoană care ne iese în cale e un dar de la Dumnezeu și noi trebuie să ne întrebăm, de fiecare dată, de ce a rânduit Dumnezeu să întâlnesc omul ăla.

 Ce pot eu să fac din relația asta? Ce trebuie eu să înțeleg? Ce folos pot să trag? Apoi, să nu confundăm îndrăgostirea cu iubirea. Dacă Dumnezeu îți trimite dragostea, nu înseamnă că-ți dă de-a gata și o mare iubire. Dragostea e doar o arvună de la Dumnezeu. Dacă o cheltui fără știință, nu mai ajungi niciodată la iubirea adevărată. Poate la început nu pare mare, dar iubirea, dacă se lucrează, crește tot mai mult. Iubirea nu e emoție, e o putere. Dumnezeu nu e trup și totuși se definește pe sine ca iubire. Deci, iubirea nu e trup! Sigur, și componenta asta trupească intră în iubire, dar nu se reduce totul la ea. Iubirea e o mare putere a omului, primită de sus, o putere care trebuie eliberată și lucrată de fiecare în parte. Spun eliberată, pentru că cel mai adesea ne iubim pe noi inșine, și atunci iubirea este închisă în noi, se învârte în cerc. Este o iubire egoistă, întoarsă către sine, în loc să fie liberă și să nu ceară nimic în schimb.

- Iubirea adevărată e întotdeauna liberă?

- Da, iubirea adevărată afirmă libertatea celuilalt. Nu încearcă să-l stăpânească. Aici se greșește cel mai mult în relații, când unul încearcă să-l transforme pe celălalt, să-l ajusteze după gustul propriu. Când iubești, trebuie să ieși din tine în sensul de a încerca să-l trăiești pe celălalt, să-l înțelegi pe celălalt, să vezi lumea prin ochii lui. Dacă îi calci libertatea, apare instinctul de apărare. Și se va închide în el. Se va feri de tine, se va simți agresat. Într-o relație trebuie să existe un balans între apropiere și distanță. Trebuie să-i păstrezi celuilalt taina, să n-o spulberi. Să nu încerci să cotrobăi în toate cotloanele sufletului lui, să nu intri cu excavatorul peste flori. Tupeul, îndrăzneala distrug misterul celuilalt. Exercițiul acesta al ieșirii din noi înșine uneori e dureros, înseamnă să părăsești o poziție sigură, să ieși din confortul felului tău de a fi, adoptând felul celuilalt de a fi. Dar numai așa te poti lărgi, te poți îmbogăți și poți transforma iubirea în cale de cunoaștere. Dacă rămâi în tine însuți, ești foarte sărac. Ba, mai mult, te trezești că toți îți întorc spatele. Te trezești singur.

- Câteodată, oricâte ai face pentru celălalt, el rămâne indiferent și nu-ți întoarce nici o fărâmă de dragoste. Cum știi care e omul pentru care merită să dai tot?

- În ordinea firească, important e sa nu te implici într-o relație până nu ești sigur de ea. Potențialul de afecțiune, de iubire, trebuie păstrat până găsești o persoana cu care te potrivești cu adevărat, cu care să ai în primul rând o potrivire sufletească, nu trupească. Apoi, un om de calitate, dacă a întâlnit un alt om de calitate și se jertfește până la capăt, reușește să-l învingă pe celălalt prin iubire, chiar dacă celălalt iubește mai puțin. Iubirea unuia, cu statornicie, poate să salveze iubirea celuilalt. Am cunoscut multe recuperări miraculoase de relații care erau în pragul eșecului și au ajuns chiar mai puternice și mai profunde ca înainte. Oamenii trebuie să învețe să aprecieze crizele. Întrebarea mai are însă și o capcană. Dacă te oprești la om, riști să pierzi tot. Dacă îl ai în minte mereu și pe Dumnezeu, găsești în jur suficiente persoane care să merite să dai tot, fără să-ți mai fie teamă că ai putea pierde. Nici un om nu merită în sine să-i dai tot. Pentru ca omul ăla nu e ultima realitate, dar Dumnezeul din el, da. În definitiv, prin om ne dăruim, de fapt, lui Dumnezeu.

“Daca nu se ajunge la cununie, înseamnă că Dumnezeu e scos afară din ecuație”

- Există suflete pereche? Oameni alături de care totul devine mult mai ușor?

- Există, dar mai multe. Nu există un singur om cu care să-ți fie scris să fii împreună. Există însă mai multe persoane în lumea asta cu care relaționezi foarte bine. Faptul că ai întâlnit una și, din neștiință, iubirea s-a cheltuit, nu înseamnă că vei rămâne toată viața singur. Așa cum faptul că ai întâlnit un suflet pereche nu garantează că iubirea va dura, dacă nu lucrezi virtuțile ei. Fără potrivire, nu e posibilă dragostea. Dar potrivirea e doar o scânteie. Ea nu garantează veșnicia sentimentului. Nu meriți ceva pentru care n-ai muncit! (râde). Din contră, se întâmplă des ca tocmai aceste iubiri să se cheltuie mai repede, pentru că totul e perfect și nimeni nu depune nici un efort. Se ajunge la un fel de suficiență, pentru că celălalt corespunde perfect nevoilor mele și eu nevoilor lui, și atunci fiecare se iubește pe sine, prin intermediul celuilalt.

- Așa se nasc gelozia și posesivitatea?

- Gelozia e iubirea de sine prin celălalt. Dacă ești gelos, nu-l iubești pe celălalt cu adevărat, ci consideri că celălalt e dreptul tău și cineva atentează la el. Ți-e frică să nu vină cineva să ți-l fure. Dar nici un om nu are dreptul să îl confiște pe celălalt. Iubirile astea contorsionate, cu gelozii și suferințe care-ți fura ochii și-ți întunecă mintea, sunt iubiri demonice. Ele sunt fascinante în felul lor, sunt foarte simțuale, au un erotism exacerbat, dar produc enorm de multă suferință, te desființează ca persoană. Tu crezi că te-ai jertfit suferind, dar de fapt ai fost posedat. Iubirea adevărată, dumnezeiască, afirmă, nu distruge. E ca un cer senin. N-are tulburare și n-are ceață.

- Astăzi, tot mai mulți oameni aleg o formă liberă de iubire. Nu se mai căsătoresc, ba uneori nici nu mai locuiesc împreună, dar cu toate acestea, se iubesc și trăiesc în armonie. E greșit că procedează așa?

- Iubirea care nu implică responsabilitate și sacrificiu nu e iubire adevărată. E iubire conjuncturală, care nu ajunge la maturitate. De fapt, în cazul lor nici nu se ajunge cu adevărat la iubire, ei rămân în faza de îndrăgostire.

Dacă nu se ajunge la cununie, înseamnă că Dumnezeu e scos afară din ecuație. Și fără harul dumnezeiesc, omul e finit și dragostea lui ține doar o vreme. Cei care aleg calea aceasta vor o iubire în care să nu aibă nimic de pierdut, ci doar de câștigat. Vor să ia ceva ce se obține ușor și să se păstreze mereu liberi, în cazul că apare ceva mai ofertant.

 - Când trăiești o iubire nefericită, te gândești adesea că ar putea exista cineva care să te iubească mai mult, să te înțeleagă mai bine…

- Modul ăsta de a vedea lucrurile e o consecință a gândirii tehniciste. Un produs se uzează moral, în momentul în care apare o versiune îmbunătățită a lui. (râde) Adică iese din uz. Or, oamenii nu ies din uz, ei devin continuu. Trebuie să aprofundăm, să săpăm în relația respectivă, pentru a ajunge la noi și noi adâncimi, chiar dacă apar oportunități de relații mai bune, chiar dacă cunoaștem persoane care ni se par mai potrivite. N-avem voie să schimbăm persoana. N-avem voie să începem mii de drumuri, pentru că nu mai ajungem niciodată la capăt. Nu poți să te remodelezi la infinit după alte tipare de femei sau bărbați, pentru că te tocești ca piesa, ajungi să nu mai ai nici un profil. Tu crezi că ai căpătat experiență, ca ți-ai îmbogățit modul de a fi, având foarte multe iubiri, dar de fapt te-ai pierdut pe tine, nu mai știi cine ești cu adevărat. 

În iubire, ca și în profesie, e foarte important sa fii statornic. Nu te poți face trei ani medic, apoi încă trei actor și după alți trei să te pregătești să devii fotbalist. Trebuie să mergi mai departe. Pentru că impasul la care ajungi într-o relație e al tău, în primul rând, nu al celuilalt. Dumnezeu ți l-a rânduit ție, ca să te depășești, ca să evoluezi. Schimbând persoana, fugi de tine, fugi de devenire. Iar obstacolul va reveni, sub altă formă, oricine ar fi lângă tine.

“Nimic nu se poate fără sacrificiu, fără principiul crucii” 

- De ce e atât de importantă fidelitatea? Cunosc persoane care spun că-și iubesc partenerii, deși îi mai înșală din când în când, și că asta nu are nici o importanță, atâta timp cât nu sunt sentimente la mijloc.

- Se mint singuri. Infidelitatea e o formă de consum. E foarte urât să-i consumi pe ceilalți, pentru nevoile tale erotice. Dar, de fapt, te consumi pe tine. Stagnezi. 

Fără fidelitate, nu poți ajunge la nivele mai profunde. Numai așa poti evolua. Or, dacă îți permiți alternative, înseamnă că nu ești dispus să înfrunți blocajul, că vrei să îl ocolești.

 Dacă îți refuzi alternativa, atunci nu mai eziți, depășești criza și vezi și ce potențial zace în tine și în celălalt. Și ești mai câștigat și mai bogat ca înainte. Ajungi la alt nivel al iubirii, e o iubire rafinată și foarte profundă, care nu mai stă doar în îndrăgostirea trupească. Efortul puțin înseamnă devenire puțină, înseamnă să fugi de împlinirea de sine. Vedeți, nimic nu se poate fără sacrificiu, fără principiul crucii. Sacrificiul pe cruce e fereastra spre Înviere. Sfântul Maxim Mărturisitorul spunea că în creație toate se cer după cruce. Așa se manifestă iubirea lui Dumnezeu față de noi. Pentru că asta e condiția noastră căzută, consecința căderii în păcat. Nu ni se dă nimic, dacă nu jertfim ceva. Și iubirea e o jertfă. Jertfești sinele tău, ca să-ți apropii sinele celuilalt. E o renunțare la tine. Sacrificiul dă profunzime oricărei relații. E cel care fixează iubirea. Să te îndrăgostești e ușor, dar să iubești e foarte greu. Fugi de cruce: fugi de înviere, fugi de bucurie, fugi de iubirea adevărată! Nu se poate fără. Fără cruce, e calea ușoară, comodă. Neștiind să suferim cu bucurie, să umplem suferința de rost, fugim, de fapt, de viață. Și tot ce primim e de mâna a doua. Toate bucuriile și iubirile sunt diluate. Tot ce trăim e searbăd.

- De ce suferințele din dragoste sunt unele dintre cele mai dureroase?

- Pentru că omul, iubind, se deschide și devine profund. Și atunci încasează loviturile direct în profunzimea ființei. Dacă iubirea a fost cu Dumnezeu și celălalt pleacă totuși, Dumnezeu nu rămane dator. Vine El și umple golul, pentru că tu nu l-ai iubit doar pe cel care a plecat, ci și pe Dumnezeu din el. Poți fi destrămat cu adevărat după o despărțire, doar dacă nu-L ai pe Dumnezeu. Dacă ai iubit strâmb, dacă ai fost posedat de celălalt.

- Uneori, după o mare iubire, nu mai avem curaj să mergem mai departe, să ne mai deschidem sufletul încă o dată. Cum putem vindeca rănile lăsate de o suferință din dragoste?

- Părintele Teofil Părăian spunea că suferința e o mare taină. Degeaba ți-o explici teoretic, inima continuă să doară. Și orice sfat din afară rămâne tot în afară. Numai Dumnezeu poate vindeca astfel de răni, dacă consideră. Dar unele dintre ele nici nu trebuie să se vindece. Se întâmplă uneori ca inima ta să poată purta infinit de multe răni deschise. Capacitatea de suferință a omului e foarte mare. Dar nici nu trebuie să devenim atât de obsedați să se închidă rana, să uităm tot. Un eșec în dragoste nu trebuie să ne infirmizeze afectiv. Poți să duci o altă relație și cu o rană în inimă. Și cu mai multe răni în inimă. Dumnezeu îți dă oricum puterea de a iubi din nou. Trebuie să mergi înainte, să ai curajul să te deschizi din nou, să încasezi din nou. N-ai voie să te oprești.

“Fericirea se muncește în fiecare zi”

- Unora parcă le sunt date numai suferințe, toată viața…

- Trebuie să înțelegi că e ca un joc între tine și Dumnezeu. În suferință se ascunde, de fapt, dragostea lui Dumnezeu față de tine. Și atunci începi să găsești un rost fiecărei suferințe. Fără Dumnezeu, totul sfârșește într-un mare absurd. Și cea mai mică suferință te doboară. Nu mai înțelegi nimic și ajungi să-ți pui capăt zilelor. Cu Dumnezeu, cea mai mare suferință e umplută de sens și e mereu urmată de bucurie. Trebuie să nu uiți niciodată că Dumnezeu te iubește și te pune la încercare. Te încearcă, pentru că vrea să-ți dea ceva. Dar cu un preț! Trebuie să meriți darul, să te ridici spiritual la nivelul la care îl poți primi. Nivelul următor al jocului. Oricum, darul e întotdeauna cu mult mai mare decât suferința pe care o treci ca să ajungi la el. Dumnezeu nu ne poate dărui liber, că atunci ne-ar asfixia cu iubirea lui, ne-ar distruge ființa, nu ne-ar mai lăsa să înflorim liber. Dumnezeu, când ne iubește, ne pune la încercare, ca pe argint în topitoare. Pentru că vrea să scoată din noi esența cea mai pură.

- Ce ar trebui să facem ca să fim fericiți?

- Trebuie să pornim în căutarea adevărului iubirii, cu toate forțele noastre. Să nu ne angajăm steril, de suprafață, ci să ne dăruim total, tuturor oamenilor și, prin ei, lui Dumnezeu. Și să o facem pe viață. Fericirea adevărată există. Și există aici, pe pământ. Ea nu e decât o cale pe care înaintăm.

Doar în măsura în care știm să dăruim, o să și primim. Pentru că Dumnezeu ne chinuie uneori, dar ne și răsplătește cu asupra de măsură. Se joacă cu noi, ne face să vrem mai mult, să ne dorim mai mult, să devenim mai mult. Fericirea nu e un dat, o pleașcă, o încremenire care pică pe tine. O fericire statică ne-ar strivi sub o plictiseală cumplită. Fericirea se muncește, se câștigă în fiecare zi. E un urcuș continuu, o dinamică ce se adaptează permanent nevoilor noastre. Fericirea e devenire." 

Sursa: aici

Mulțumesc.