Cînd noaptea mă împresoară
Cu a liniștii tăcere,
Din cer, încet, coboară
Mii de mistere.
Simt cum mă îndeamnă
Și parcă mă cheamă,
Ca niște copile
De speranțe pline:
"Vino, gînd rătăcitor…
Hai, pe tărîmul viselor!"
Atunci, sfioasă
Privirea-mi se ridică
Spre cerul plin de stele.
Privesc. Uitată în tăcere…
Stau, le văd, le simt.
Aș vrea să le ating
Și brațul îl întind.
Dar ce folos?!
Eu sînt prea jos,
Iar ele…Prea departe…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.