Mă fascina să privesc cum lucra tata prin casă reparînd sau făurind diverse lucruri. Eram ochi și urechi la tot ce face și spune. Eram ca un scai lipit de el în tot ceea ce făcea și acumulam informația precum sugativa cerneala.
Probabil îl zăpăceam cu întrebările de genul: de ce faci așa? ce-i aia și ai'laltă? cum faci aia? unde pui aialaltă? la ce folosește asta? dar asta? cum se numește asta? dar asta? și asta? :))
Dar el mi-a răspuns cu răbdare mereu și mi-a explicat și mi-a arătat una și alta și m-a lăsat să încerc și eu, arătîndu-mi din nou cu răbdare și drag dacă nu făcem bine. Astfel am prins de mitică drag pentru meșterit.
Erau treburi bărbătești. Știu. Dar mă fascinau. Tot ce e logic, tehnic, practic, funcțional îmi place și mă fascinează. Astfel am ajuns în domeniul design-ului industrial. Aveam îndemînare și prindeam repede tot ce era logic și practic.
Materiile la care trebuia să tocesc erau un chin pentru mine. Poeziile ciudate și fără logică în ele, ce-mi păreau absurde și nu le înțelegeam le memoram cu greu și le și uitam a doua zi după ce trecea ora de română. Tot ce era frumos, ce avea logică, ce era o poveste, țineam minte din clasă, de la oră. Iubeam profesorii ce știau să explice totul logic și cursiv, ce făceau din materie ceva palpitant sau o frumoasă poveste. În liceu aveam o profesoară de istorie ce avea harul de a descrie evenimentele făcînd din ele adevărate povești captivante. Le memoram la oră. Doar cu anii și numele personajelor sau al localităților aveam probleme să le țin minte, mai ales dacă nu reușeam să le asociez cu ceva, să creez o logică pentru ele.
Țin minte cum stăteam gură-cască la nenea electricianul ce venea să repare televizorul ce se defecta tot mereu. Erau tv-urile acelea vechi, cu tuburi și rezistențe. Ooo! Știam exact care rezistență făcea figuri, care se ardea și ce rezistență trebuia miscată nițeluș și cum trebuia acționat în funcție de simptomele de boală ale imaginii din tv. La capitolul acesta eram cot la cot cu fratele meu, ce era și el atras de electronică. El a și rămas fascinat de aces domeniu, ajungînd să-l profeseze. Eu doar îi șterpeleam cablurile, pistolul de lipit, cositorul, sacîzul, rezistențele, diodele, condensatorii, difuzoarele, întrerupătoarele sau altele necesare să-mi meșteresc uneori cîte ceva. :))
Și trusa lui de traforaj mă atrăgea irezistibil. Ce de lame i-am mai rupt pînă m-am învățat să tai corect placajul! Sssst! Să nu-i spune-ți! :))
Vai! Cred că demontam mai mult jucăriile decît o făcea el…
Mai ține-ți minte ceasurile acelea deșteptătoare cu două clopote desupra, ce făceau o gălagie cînd sunau, de trezeau toată casa?!
Ei bine! Am demontat într-o zi un ceas din acela. Eu și fratele meu. Cot la cot, tot cîte un șurub și șurubel, scoteam cîte o rotiță triumfători. Toate bune și frumoase pînă la un moment dat, cînd fiind îndepărtată o piesă micuță ce ținea arcul ceasului, a zburat acesta sărind și alte piese din ceas cîîît colo!
Dacă de regulă ceea ce demontam și montam la loc… ceasul acela a avut soarta tragică să zacă pentru eternitate într-o pungă, precum o mortăciune metalică de rotițe, șurubele și diverse alte bucățele. Nu l-am mai știut monta veci. Dar ce titireze mișto am avut din el! Ha ha!
Da.. mai era ceva ce demontam și nu mai montam, dar asta nu pentru că nu am fi știut să o facem, ci doar pentru că nu vroiam. Cu rușine recunosc că șterpeleam din uscătoria blocului rulmenții vecinilor, din cutia cu scule pentru biciclete. Îi demontam frumușel să luăm biluțele de metal din ei, pentru a avea cu ce să jucăm fotbal.
Fotbalul era un joc frumos, creat de tata. O placă mare de lemn, pe care era lipită o mochetă fină, constituia terenul de fotbal. Cuie îmbrăcate în două culori diferite erau jucătorii de fotbal ce populau terenul. Culorile fiind din izolație de cabluri electrice, pusă frumușel pe cuiele înfipte în placă. Panglică din aceea de plastic, tare, cu ce se leagă cutiile pentru a fi transportate, încercuia terenul pe margine, precum panourile cu reclame de pe stadioane. Porțile de metal așteptau cuminți mingea din rulmenții vecinilor. Jucam cu cozile de lingurițe, frumos, rînd pe rînd fiecare dînd cîte o livitură cît mai iscusită în minge.
Era atît de captivant jocul, încît aveam mereu nevoie de mingi de rezervă, ce să înlocuiască mingile zburate din teren pe sub mobilă, din prea mare entuziasm. Cine mai avea răbdare în febra jocului încins să se tîrîie pe sub dulapuri în căutarea biluțelor rătăcite?!
Deci… sper că vecinii cu bicicletele, dacă vor citi aceste rînduri, vor zîmbi înțelegători acum că au aflat misterul dispariției rulmenților. :)
În ultimii ani eu am fost meșterul casei și am făcut-o cu drag și plăcere. Probabil am greșit, luîndu-mi atribuții bărbătești. Astfel e posibil să se fi simțit bărbatul casei mai puțin eficient în gospodărie, chiar dacă aparent îi convenise această situație. E bine să lăsăm treburile bărbătești în seama bărbaților, chiar dacă ne pricepem și ne face plăcere să meșterim.
Bărbatul vrea mereu să fie eficient. Să se simtă util pentru femeie. Dacă noi ca femei facem ceea ce ei ca bărbați ar trebui să facă, le tăiem fără să ne dăm seama din masculinitate. Subconștientul lor percepe asta și crează frustrări în creierul masculin, chiar dacă ei nu conștientizează toate acestea. La fel și cu sfaturile binevoitoare ce obișnuim noi femeile să le dăm, chiar și cînd nu ne sînt cerute… crează frustrări inconștiente, ce se transformă în timp în resentimente.
Am înțeles tîrziu toate acestea și chiar dacă am înțeles, încă mai am instinctul de a fi utilă și practică atunci cînd nu e cazul. Obișnuințele le schimbi greu, iar eu sînt obișnuită să fiu meșterul casei. :)
A venit proprietarul cu un meșter să monteze un dulăpior la baie. Moamă! Ce mare bucurie cînd a desfăcut omul cutia cu piesele pentru dulăpior! Stăteam ca un copil pe jos lîngă meșter să văd cum se face puzzle-ul dulăpiorului și normal că nu m-am abținut să pun cîte un șurubel la locul potrivit, gata pregătit să fie doar înșurubat de meșterul tîmplar. Și cepurile le-am îndesat tacticos în găurile potrivite. :))) Cînd a revenit proprietarul ce plecase să mai cumpere ceva de la un magazin, ne-a găsit în plină activitate de "clădire" a dulăpiorului magic.
- "Îți place să meșterești?!", a zis el amuzat, cînd m-a văzut așa entuziasmată lîngă dulăpior. Era evident că-mi place. :)))
Nu știu dacă meșterul era la fel de încîntat ca mine să-l ajut la montaj, că omul amabil și cu bun simț m-a lăsat să-mi fac damblaua. Eu nu am fost atentă deloc la reacțiile lui, fiind prea entuziasmată de noua jucărie. :)
Mi-am adus aminte de faptul că bărbaților nu le place să te amesteci în treburile lor, vrînd ei să fie utili, ieri, cînd am fost din nou luată de valul entuziasmului și am dat iar sfaturi necerute. De data aceasta reacția a fost promptă și mesajul clar.- "Te las pe tine să faci?!"
Clicul s-a făcut instant și mi-am adus aminte ce am citit despre diferențele dintre bărbați și femei și m-am retras zîmbind la treburile mele, lăsînd omul să-și facă liniștit treaba lui… masculină. A fost o experiență bună și chiar fascinant să privesc de pe margine un bărbat ce meșterește bărbătește, ceea ce de regulă eram eu obișnuită să fac…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.