Sărbătorile de iarnă...

         Copii fiind, așteptam cu nerăbdare primii fulgi de nea. Ce bucurie, râsete, țopăituri și agitație provocau micuțele steluțe de gheață plutitoare... Alergam grăbiți afară să râdem și să dansăm cu fulgii de zăpadă. Și zău așa! Eu cred că se bucurau și ei de entuziasmul și sincera noastră încântare. Mereu cănd făceam asta, veneau mai mulți, mai mari, mai pufoși și mai frumoși, iar dansul lor era mai încântător și spectaculos. Se întreceau în măreție și arta plutirii.

Când...

     Când am fost călcată în picioare, am privit iarba și am învățat să mă ridic.

     Când am fost în furtuna vieții, am privit pădurea și am învățat să rezist.

     Când am fost în cădere, am privit frunzele toamna și am învățat să plutesc.

     Când am fost căzută la pământ, am privit munții cum sunt escaladați de diverse ființe și am învățat să mă cațăr pas cu pas, cu grijă și atenție, curaj și îndrăzneală, tot mai sus, până în vârf.

     Când am fost lovită de vorbele rele, am privit plantele după grindină și am învățat să-mi revin.

     Când am fost amețită și copleșită de laude și prea multă căldură, am privit vrăbiuțele cum se răcoresc în nisip și am învățat să mă scutur de orgoliu, îngâmfare, mândrie sau prea mult sine și să revin la realitatea clară.

Minciuna... mucegaiul din noi...

         Unul dintre cele mai urâte și dăunătoare obiceiuri este... minciuna.

         Trăim într-o lume plină de minciuni. Politicienii mint. Presa minte. Televiziunile mint. Filmele mint. Muzica minte. Cărțile mint. Adulții mint. Tinerii mint. Copiii mint.

         Este o lume bolnavă, infestată de minciună, precum sunt pereții de igrasie. Minciuna e asemenea mucegaiului. Odată apărut în perete îl împânzește cu totul, atât la exterior cât și-n interior, mai ales în interior. Știți probabil cât de greu se scapă de el. Trebuie curățat peretele până la structură, până în adâncul lui, tratata bine structura lui și refăcut din nou, cu straturi curate de tencuială și vopsea.

Arată-mi casa ta și-ți spun cum ești...

             Mi-a rămas întipărită în minte expresia unei rude, când i-a spus mamei cu mulți ani în urmă:

"Mi-a fost jenă când am mers la baie. Sunt trei femei în casă mătușă!" 

             Fără să-mi dau seama, acea indignare a unei femei, ce vizitase casa altei femei și găsise baia murdară, mi-a creat un instinct aparte. Să fiu mult mai atentă cu mediul în care trăiesc.

             Am învățat de la mama, încă de copilă, să spăl chiuveta dacă o murdăresc sau dacă o văd murdară, să strâng dacă am dat ceva pe jos, să șterg masa dacă am vărsat ceva pe ea...etc. M-a învățat mama, draga de ea, multe astfel de mici reguli de bun simț și igienă, atât personală cât și familială. Și mama la rândul ei le-a învățat de la bunica.

             Am avut ocazia să văd și eu, cu ochii mei, cum era bunica.

El și Ea...

           Foarte frumos scris, foarte bine spus: 

           <<  Când eram şcolar, băieţilor şi fetelor nu trebuia să li se demonstreze că e bine şi corect să te căsătoreşti, că e bine şi corect să faci copii. Nimănui (sau aproape nimănui) nu putea să-i treacă prin cap că n-o să-şi întemeieze niciodată o familie, că n-o să aibă niciodată copii, nepoţi. Omul care nu şi-a întemeiat o familie era considerat ori bolnav, ori ratat. Acum situaţia este alta.
Nu fără ajutorul mass-mediei, oamenii au început să se teamă de căsnicie. Revistele pentru tineret îi educă pe adolescenţi în aşa fel încât aceştia, în principiu, să nu-şi poată întemeia vreodată o familie trainică.

           Este propus un model de comportament incompatibil cu căsnicia. Potrivit acestor reviste, tânărul trebuie să fie iresponsabil, grosolan, independent, cinic, să intre cât mai târziu în viaţa adultă. Fetele sunt formate ca viitoare „scorpii", care se pricep să se „aranjeze" bine în viaţă, să manipuleze bărbaţii, să se „descurce". Şi, bineînţeles, principalele lor lozinci sunt faimoasele devize: „Ia de la viaţă totul!" şi: „Tu meriţi ce-i mai bun!".

          Orice om cu scaun la cap îşi va da seama că urmând acestor sfaturi nu poţi obţine fericirea familială.

Știu ce doare...

         Printre cele mai dureroase lucruri credeam că sunt reproșurile și acuzele nedrepte, dar m-am înșelat.

         NU. Nu acuzele și reproșurile în sine dor. Nu faptul că ești nedreptățit doare.

         Doare faptul că cineva drag, cineva în care ai încredere și care crezi că te cunoaște cât de cât și te înțelege... acel cineva te crede rău.

         Nu faptul că te învinuiește pe nedrept de ceva rău, de o faptă care nu ai gândit-o, simțit-o și nu ai făcut-o doare. Doare faptul că acel cineva te credea în stare să faci acea faptă.

         Iar când șocat, frustrat, tulburat, revoltat și mai știu eu ce emoții te stăpânesc în acele momente... când încerci să explici că nu e ceea ce crede și nici nu te ascultă sau mai rău, crede că minți sau te prefaci... asta doare și mai crunt. Descoperi că nu doar te crede în stare de o faptă rea, ci te mai crede și mincinos și prefăcut... Doare... doare crunt...

Adio suflete dragi...

         Doar cei ce au avut sau au animale, pot înțelege cât de mult te atașezi de aceste ființe, dacă fac parte din viața ta mult timp și mai ales dacă le-ai crescut de mici.

         Știi cum e să le revezi după câteva săptămâni și să simți pur și simplu că ți-au dus dorul?

         Nu voi uita probabil niciodată întoarcerea acasă după zece zile, primele zece zile departe de pisoii mei.

Răutatea umană...

           Vremea capricioasă ne zăpăcește cu diferențele mari de temperatură. Nopți reci, dimineți și seri friguroase în contrast cu după-amiezi prea călduroase pentru perioada aceasta. 

            Era o zi frumoasă. Soarele timid, mîngâia câmpul întins. O liniște deplină stăpânea împrejurimile. Nici măcar vântul nu îndrăznea să tulbure calmul din jur. Toamna și-a lăsat de mult timp amprenta peste câmp. Știuleții uscați, rupți pe jumătate, erau amintirea unui lan de porumb ce a triumfat acolo cândva, într-un verde viu. Roadele i-au fost smulse, iar acum părăsit în țărâna uscată, așteaptă cuminte vremea aratului, ce va să vie într-o zi zgomotoasă. 

          Un șoricel ghinionist și-a găsit sfârșitul, strivit în drumul șerpuit. Nici ciorile nu mai bântuie câmpul pustiit. Doar el, soarele, mai alină singurătatea pustie, cu razele blânde, de toamnă târzie. 

          Pașii sprinteni șerpuiesc printre câmpurile tăcute. Timpul zboară plăcut de repede. Drumul pietros se pierde în urmă. Case colorate răsar jur împrejur. Una la dreapta. Două pe stânga. Apoi din ce în ce mai multe. Unele răsfirate, altele înghesuite. Unele cochete, altele triste. Primul lătrat de câine străpunge liniștea, urmat imediat de un altul și altul din sat. 

           Curând pașii se îndreaptă spre șoseaua tulburată de cei ce vin și trec în goana mașinilor. E un dute-vino totuși liniștit, în armonie cu al meu calm... 

           Dar vai! Ce-mi văd ochii e oare cu putință?! 

Vai vai...!

       Deși mai mult de 54% dintre români se bucură azi și savurează roadele mobilizării masive la vot, natura este tristă. Priviți afară și veți vedea natura, cât este de tristă... 

        Natura este tristă. Dar nu este tristă pentru că mai puțin de jumătate dintre români sunt probabil și ei triști sau dezamăgiți sau chiar furioși și revoltați.

        Natura este tristă pentru că EA simte! Simte cum s-a învrăjbit frate cu frate, soră cu soră sau soră cu frate. Simte cum se ceartă părinte cu fiu sau fiică. Simte încrâncenarea și răutatea învrăjbelii dintre români... dintre oameni. 

Egoismul, invidia și răutatea, plus... gelozia.

          Femeile... ooo... s-au scris și se pot scrie rînduri fără sfîrșit și probabil tot nu se va spune totul despre ele.

          Azi voi scrie despre părțile mai negative ale femeilor.

          Egoismul, invidia și răutatea, plus... gelozia.

          Cu toții avem momente sau am avut momente cînd am trăit și simțit aceste... să le spunem simplu, sentimete negative. Fiecare a simțit diferit, a gîndit diferit și a acționat diferit. Atît bărbații cît și femeile au parte la un moment dat în viață de astfel de sentimente. Se știe însă, că femeile sînt puțin mai mult predispuse la astfel de emoții negative.

Curiozitatea...

            Se spune că femeile sînt mai curioase decît bărbații, dar tind uneori să cred că e exact invers. 

            Să vă dau un exemplu simplu. O femeie tînără ajunge să lucreze într-o locație nouă. 

            La scurt timp după ce a început munca, au început să apară curioșii. Pe rînd, venea ba unul, ba altul, să vadă ce se lucrează pe acolo. Unii doar priveau, alții puneau întrebări, alții își dădeau cu părerea sau mai știu eu ce. Ideea e că în cam a treia zi de cînd lucra acolo, a fost parcă zi de vizită ca și la spital, așa veneau tot grupuri de cîte 2, 3 sau chiar 4 curioși. 

            A și spus colegul de muncă:

Am învățat...

        Viața îți dă diverse lecții ca să te facă să devii mai conștient, mai înțelept, mai bun.

        În decursul vremii întîlnim oameni diferiți și situații fel și fel. Avem de făcut alegeri mereu, uneori mai ușoare, alteori mai grele. Există momente cînd ni se pare imposibil să alegem. Există momente cînd ne e frică, cînd ne panicăm și speriem de necunoscut.

        De fapt, pe majoritatea ne sperie necunoscutul, preferînd să stăm cuminți acolo unde sîntem, cum sîntem. Se numește zonă de confort. E foarte greu să ieșim din această zonă unde ne simțim în siguranță, feriți de necunoscutul înfiorător. Cînd stăm și stăm, refuzînd cu încăpățînare să părăsim zona de confort, convinși că totul e minunat așa sau păcălindu-ne singuri că e totul bine, atunci... viața plictisită de delăsarea noastră, ne dă un brînci să ne trezim.

M-am trezit plîngînd...

       Am visat pisoiul meu crem. 

       Era tuns scurt ca un bichon și-l găsisem pe dulapul din hol mieunînd. L-am luat în brațe, l-am strîns cu drag la piept... a început să toarcă....

       Stăteai întins pe pat. Am venit cu el și m-am pus peste tine, astfel încît să-l simți cum toarce: 

       - "Ai mai ținut în brațe un pisoi care toarce, să simți asta...?", am întrebat eu. 

        Ai zîmbit și ai răspuns în timp mi-ai mîngîiat tîmpla: 

Un loc de basm...

 
       

            Fericiți cei ce au crescut la munte! Dar cred că sînt și mai fericiți cei ce locuiesc la munte. 

            Cei ce nu au văzut un sat românesc de la munte, le recomand cu căldură să viziteze cu prima ocazie un astfel de loc. Este o frumusețe ce-ți umple sufletul de căldură și liniște. 

            Drumurile șerpuite prin păduri sînt de o frumusețe de nedescris. Atîta măreție, culoare, liniște, joc de lumini și umbre și un aer minunat, de neuitat. Mirosul de pămînt, frunze, mușchi și arbori e inconfundabil. 

            De fiecare dată am aceeași bucurie copilărească...

Cum poți educa și civiliza o societate...?

          Într-o discuție recentă spuneam că, am auzit că-n Anglia legile în privința protecției copiilor sînt mult diferite de cele de la noi, ba uneori merg spre extremă, devenind exagerate. Teama de a se întîmpla ceva copiilor uneori poate duce spre absurd. De exemplu mi s-a spus cîndva, cum că ar fi necesară împuternicire legalizată ca un vecin să-ți poată duce cu mașina copilul la școală. 

          Răspunsul primit, recunosc, pe moment m-a lăsat perplexă:

Zîmbet în soare...

            M-am gîndit la un moment dat: Oare ce voi scrie la postarea 100?, dar chiar nici acum cînd am început aceste rînduri nu știu exact ce voi scrie. Las gîndurile să se aștearnă în liniște, rînd cu rînd...


            Mă întreb din nou: Ce este cel mai important în viață?

Floarea...

           Un suflet rătăcit prin viață... 

           Un suflet de copil, ce rîde la soare, dansează în ploaie și cîntă sub cerul înstelat. Un suflet blînd, poate chiar naiv, ce iubește viața și caută mereu frumosul din urît. El vede în furtună frumusețea fulgerelor și dansul ploii. El vede în vîntul năpraznic, jocul pletelor desfăcute și simte atingerea-i aspră ca pe o mică dojenire. 

“Ce ai făcut tu azi de eşti aşa de fericit?..."

Am citit azi ceva frumos, ce vreau să vă ofer și vouă,  ca lectură de început de săptămînă... 

<<  A fost odată un băieţel care a dorit foarte mult să îl întâlnească pe Dumnezeu şi s-a gândit el într-o zi să pornească în căutarea Lui. Ştia foarte bine că nu o să fie o simplă plimbare, aşa că înainte de a porni şi-a umplut bine, bine valiza cu dulciuri şi cu multe sticluţe cu apă, să-şi mai potolească foamea şi setea din când în când.

Ce e mai important în viață?

           Viața... viața e scurtă și mulți nu știm s-o prețuim. 
           Timpul trece fără a ne întreba ce facem și cum facem. El, Timpul, nu ne scutură să ne trezim, nici nu ne învață să trăim. El își face treaba lui... există. 

            Ce e mai important în viață? 

Să iubești sau să fii iubit?

           Acesta este un răspuns minunat ce se potrivește la întrebările mele din postarea anterioară: Dileme...

        

           Așa este. Nici măcar nu poți să știi ce ar fi mai nasol. Ambele variante sunt nasoale. E crunt să iubești și să nu fii iubit, dar e la fel de trist să fii iubit și să nu iubești. Nici nu aș putea să vă spun care variantă e mai tristă și mai nefericită. Viața mi-a dat să le trăiesc ambele și ambele sunt nasoale. 

Perfect sau imperfect...

          Am citit o frumoasă poveste despre perfecțiune și imperfecțiune. 

          Cei ce o vor înțelege vor învăța să nu se mai plîngă de imperfecțiunile lor ci să le valorifice dacă pot, atît cît pot. 
          Cei ce nu vor înțelege povestea, își pot găsi măcar o alinare de genul "să mă mint frumos" și se vor culca poate ceva mai liniștiți noaptea. 

Dileme...

                Ce este mai rău: 

- să iubești și să nu fii iubit... sau... să fii iubit și să nu iubești ? 

Aici... Acolo...

Aici aș vrea să fim

Copacii să-i privim.

Sub albastrul senin

Mereu să ne iubim.

Acolo aș vrea să stau

O mîngîiere să-ți dau,

Gîndurile să zboare

Precum păsările călătoare. 

Aici aș vrea să vii

Sufletul să-mi alini

Într-o caldă îmbrățișare

Și-o dulce sărutare.

Acolo aș vrea să vin

Sufletul să-ți alin

Cu o singură privire
Topită de iubire. 

                Primăvara și-a întins a sa mantie verde, presărată cu flori. 

                Soarele se joacă printre ele, cu vîntul călător. 

                Păsărelele cîntă, albinele dansează, ieduții saltă din piatră-n piatră. 

                Noi...cuprinși de ale noastre frămîntări, osteniți sub povara gîndurilor, copleșiți de toate cele rele, am orbit și am surzit, încremeniți în ne-simțire din prea multe simțiri bizare. Ne pierdem în cuvinte... mult prea multe cuvinte obositoare și fără rost... 

                Închide ochii străine, privește în tine și... SIMTE. 

                Simte... căldura... vîntul... florile... cerul... natura... ființa... privirea... zîmbetul... liniștea... simte iubirea. 

Familia...

              Copii fiind trăim în lumea noastră, o lume a frumosului, dragostei părintești și inocența copilăriei. Nu toți copiii au bucuria de a crește într-o familie armonioasă și frumoasă. Nu toți cunosc liniștea și căldura unui adevărat cămin. Din păcate mulți copii nu au o copilărie fericită. 

              Eu mă număr printre cei norocoși, avînd parte de acea copilărie minunată. Nu am crescut în puf, nu m-am lăfăit în bani, fiind dintr-o familie modestă. DAR... am avut mult mai mult: dragostea părintească, căldura unei familii, ceea ce valorează mai mult decît toate averile de pe lume. Nu au fost cei mai perfecți și știutori părinți, dar pentru mine, au fost cei mai buni și vor rămîne mereu dragii mei părinți. 

Răbufnire...

            Încep tot mai mult să cred că trăiesc într-o altă lume.

            Lumea mea e frumoasă, e plină de iubire, de armonie, de frumos. Lumea mea e bucuria culorilor. Lumea mea e plină de muzică, de dans și rîsete vesele. Adierea vîntului ce se joacă printre crengile copacilor... Firele de iarbă verzi, ce tremură sub roua dimineții... Ciripitul păsărelelor... Susurul cristalin al apei... Foșnetul frunzelor de plop... soarele printre norișori... sunetul ploii pe pînza întinsă... florile în zeci de culori... apusul soarelui pe crestele muntelui... răsăritul dimineții... un cățel ce dă vesel din coadă... o pisică ce se lingușește... furnicile grăbite prin iarbă... bondarul ce zboară la lumina felinarului... bătrîneii de mînă prin parcuri... rațele pe lac...îndrăgostiții ce se pupă... copiii
care se joacă... etc etc...

            Astea fac parte din lumea mea...

            Realitatea însă este alta și mă lovește tot mai tare. 

Fără cuvinte...

p.s. fotografiat în trei feluri dar tot nu se vede exact cum e... 

Unde e locul tău...?

           Oamenii se leagă de locuri, de spații, de obiecte.

           Cînd crești și trăiești zeci de ani într-o locație, fără să vrei, te legi de acel loc. Se crează zeci de amintiri acolo. Fiecare colț de casă îți aduce aminte de atît de multe lucruri. Dacă sunt mai mult amintiri frumoase te simți confortabil acolo, printre zecile de amintiri. Dacă ai amintiri dureroase într-un loc, ai tendința să te îndepărtezi de acel spațiu pentru a fugi de propriile tale amintiri care te tulbură.

           Fuga însă nu rezolvă problema, ci doar o amînă sau pur și simplu, o ocolește. Fugi tu de tine astfel. Presupun că mulți ajung să plece din țară fugind de ei înșiși. Se agață de falsa convingere că în altă parte este mai bine. Dar dacă tu fugi cu toți carcalacii tăi în cîrcă, cu siguranță vei da mai repede sau mai tîrziu peste aceleași probleme. Pentru că problemele sînt ale tale nu ale locației. 

            Nicăieri colacii nu-s pe garduri, cum tind să creadă mulți.

Pledez... guilty!

           Recunosc, uneori mai uit noțiunea timpului. Azinoapte mi s-a întîmplat din nou. Mi-am regăsit recent o parte din vechii colegi și vechile colege de generală. Sînt persoane cu care nu am mai vorbit de mai bine de 21 de ani, unele chiar de 25.

            Cum să nu pierzi noțiunea timpului cînd faci conferință cu vechile colege din pruncie?! Cînd se pun fetele pe povestit e jale! Ei bine, am tot sporovăit noi acolo la grămadă și cînd arunc un ochi la ceas... șoc! 2:09. Aoleu! Fetelor mă duc că la mine nu-i ca la voi seara și ziuă. Că de! Eu am rămas în bătătură, n-am migrat spre alte meleaguri.

Cum gîndesc femeile...

         M-am întrebat adesea, oare de ce ne-a făcut Dumnezeu atît de diferiți? De ce avem modul de gîndire, sentimentele și percepția atît de diferite noi femeile de ei, bărbații? 

         Bărbații au o gîndire destul de simplă și în general privesc lucrurile în ansamblu. Fac planuri pe termen lung. Gîndesc în perspectivă. 

         Ei bine, noi femeile sîntem cu o gîndire mult mai complicată, mai analitică, mai încîlcită, îmbîrligată. Privim detaliile mai cu atenție, punem preț pe mărunțișuri și avem planuri de bătaie scurtă. Probabil sîntem mult mai ancorate în prezent, în trăirile intense de moment. 

Cum stai cu răbdarea?

       

           Pisicuța

O vezi pitită în tufiș

Sau colo sus pe-acoperiș,

Cocoțată prin copac

Sau chiar acolo în cerdac,

Neclintită ore-n rînd

Pentr-un șoricel de rînd

Sau o biată păsărică

Fie ea, mare sau mică.

Pisicuța noastră are

Un car mare cu răbdare,

O răbdare făr' de care

N-ar avea poate mîncare.

Răbdarea aceasta e o artă

De a supraviețui și nu-i iartă

Pe cei ce n-o acceptă

Sau cei grabiți ce n-o respectă.

Clipe minunate...

        Mergeam ieri grăbită spre casă, vorbind la telefon, cînd am fost oprită din viteza mea de o bătrînică. M-a rugat să o ajut să treacă strada. I-am oferit brațul meu cu seninătate și am făcut cale întoarsă pe trecerea de pietoni. 

        Am simțit brațul ei firav cum se sprijină pe brațul meu și am pășit încet alături de ea. În momentul în care m-am sincronizat cu mersul ei lent am... simțit. Am simțit brusc o căldură sufletească ce-mi umplea întreaga ființă de bucurie... o bucurie curată, înălțătoare. Totul în jur, forfota mulțimii grăbite și agitate, mașinile oprite la semafor, mașinile ce treceau pe strada încrucișată, totul… totul s-a estompat pînă aproape de evaporare. Timpul, lumea, viața era parcă altfel. Acea liniște profundă, ce o simți doar în anumite momente deosebite, s-a pogorît asupra mea și m-a învăluit în mantia ei binefăcătoare. Mintea s-a golit brusc, precum un cer albastru, perfect senin și simțirea s-a deșteptat în toată splendoarea ei. 

Prima întîlnire… (partea a treia)

              Precum vă spuneam, acumulatorii au murit și am rămas fără lumină în mijlocul pădurii pe o cărare îngustă, în stînga fiind înaltul iar în dreapta… adîncul muntelui. 

              Era totuși o porțiune de cîțiva pași buni dreaptă, la capătul ei începînd iar coborîșul printre copaci, care nu știam cît ține. În locul unde ne aflam nu puteam instala cortul, fiind o cărare îngustă pe care se putea merge doar în șir indian, unul cîte unul. Am improvizat un pat pe panta stîngă a cărării, astfel încît să ne sprijinim cu picioarele în cărare. Aveam un singur sac de dormit, ce era ceva gen plapumă. Modelul acela vechi, nasol, masiv și greu, dar ce ține de cald mult prea puțin. Am folosit așa numitul sac de dormit pe post de saltea și ne-am învelit cu o pătură ce o aveam la noi. Luasem pe noi cam tot ce aveam în rucsaci, dar vă reamintesc că veneam dintr-o tabără de vară, de pe malul unui lac, unde nu prea aveai de ce să duci prea multe haine groase. Aveam de toate la noi, necesare în tabăra de navomodelism, dar prea puține cele necesare muntelui. Doar bocanci, o bluză mai groasă, căciulă și o geacă amărîtă, mai grosuță ea, dar insuficient de călduroasă pentru munte, și cu atît mai puțin pentru o noapte în pădure, sub cerul liber.  

Capcana trecutului și/sau a viitorului…

           O dimineața răcoroasă. Deschizi ochii somnoroși, te întinzi, tragi nițel de draperie să vezi lumina dimineții. Este înorat. Azi probabil nu va fi soare. Te cuibărești încă puțin în pernele moi, cu intenția să mai furi un scurt pui de somn. Ațipești zîmbind. Melodia plăcută a telefonului răsună în liniștea încăperii. Ai o discuție frumoasă și constructivă, ce-ți readuce zîmbetul din nou pe buze, după care te ridici voinicește din așternuturi. Mișuni prin casă. Tragi draperiile, deschizi geamurile, te speli pe față cu apă rece și săpunul tău minunat, hidratezi tenul, pui sucul natural în pahar și… devii creativ.

Prima întîlnire… (partea a doua)

                Acum revin la firul amintirilor primei mele întîlniri, cînd m-am îndrăgostit nebunește și irevocabil de mărețul și deosebitul, Munte.

                După prima noapte în pădure, în brațele naturii, sub ocrotirea cerului și veghea iubitului meu Munte, am pornit spre înaltul acestuia cu telecabina. Nu aveam timp și echipamente necesare unei ascensiuni adevărate, pas cu pas.

                Odată ajunși sus, cu telecabina, am pășit cu acea spaimă de necunoscut în suflet, dar și cu o dorință arzătoare de cunoaștere. Sorbeam din priviri fiecare pietricică, fiecare fir de iarbă, tot ce vedeam... și-mi era frică să înaintez pentru a nu strivi cumva ceva. Însă, timpul nu aștepta după mine și trebuia să ne grăbim spre Cabana Omu.

Prima întîlnire…

               Stau și privesc zîmbind fotografia cu crăiasa munților (capra neagră) și al său fiu și-aș vrea să vă spun multe dar totuși nu știu ce să scriu. Simt cum, cuvintele mă ocolesc nevrînd să mai formeze fraze.

              Aud glasul tăcerii și gîndul îmi zboară haotic pe raftul amintirilor. Încerc să-l opresc, să-l întorc din drum, dar nu mă ascultă. Am să-i fac gîndului pe plac și-am să scriu despre prima mea întîlnire adevărată cu... Muntele.

              Consider ca fiind prima mea întîlnire cu muntele, ziua în care am văzut "înaltul și adîncul și-ntinsul" Munților Bucegi și am simțit "adaosul de oboseală proaspătă".

Mărțișorul…

        Cine caută găsește. Am căutat și eu și am găsit un articol despre semnificația mărțișorului atît de frumos scris, astfel încît îl redau în întregime:

<< In vechime, pe data de 1 martie, martisorul se daruia inainte de rasaritul soarelui, copiilor si tinerilor - fete si baieti deopotriva. Snurul de martisor, alcatuit din doua fire de lana rasucite, colorate in alb si rosu, sau in alb si negru, reprezinta unitatea contrariilor: vara-iarna, caldura-frig, fertilitate-sterilitate, lumina-intuneric. Snurul era fie legat la mana, fie purtat in piept. El se purta de la 1 martie pana cand se aratau semnele de biruinta ale primaverii: se aude cucul cantand, infloresc ciresii, vin berzele sau randunelele. Atunci, martisorul fie se lega de un trandafir sau de un pom inflorit, ca sa ne aduca noroc, fie era aruncat in directia de unde veneau pasarile calatoare, rostindu-se: "Ia-mi negretele si da-mi albetele". 

Atitudinea…

             Scriam acum ceva timp în postarea "Stări diferite…" următoarele: "De aceea vă spun din nou: diferența dintre o zi bună și una rea este ATITUDINEA ta! "
             Am fost întrebată: "Diferenta dintre o zi buna si o zi rea o face atitudinea noastra, dar pe atitudine ce-o face ?! "

             A venit timpul să răspund și o voi face în felul meu. 

Cugetări nocturne…

            Se spune că iubirea nu are vîrstă…
     
            Nu știu la ce se referă această vorbă veche și nici nu vreau să filozofez pe această temă. Iubirea e minunată și o vedem pretutindeni în jurul nostru dacă avem ochi să observăm și dacă știm cum arată.
                     

            Mulți habar nu au cum arată acest minunat sentiment profund, ce este atît de pur. Cei mai mulți îl confundă cu artificiile îndrăgostirii trecătoare, ce ne dă senzații atît de diferite, intense și amețitoare.

Ghioceii, pisoiul și mătura țațelor…

         Probabil vă întrebați ce legătură există între elementele menționate în titlu'. 

         Am să încep istorisirea cu începutul și veți face singuri legătura pînă la finalul povestirii. 

         

         Azi a fost o zi ca oricare alta, dar unică în felul ei, ca fiecare zi de altfel. Cerul înorat lăsa din cînd în cînd să-i cadă lacrimi mărunte. Un vînt răzleț, dar rece te făcea să închei totuși haina mai tare. Muzica  bucura pașii. Un șofer grăbit a pus frînă pe trecerea de pietoni și o fi înjurat ofticat, de parcă era vina pietonului că a îndrăznit să treacă brusc straduța micuță, pe unde trec atît de mulți oameni spre intrarea mall-ului. Așa sînt însă taximetriștii agitați și zmîciți, cînd de fapt ar trebui să fie mai calmi și răbdători și atenți fiind zilnic în trafic și transportînd alte persoane. 

          Bătrînelul cățel s-a ridicat bucuros la vederea oaspetelui ce-i oferă mereu vorbe blînde și mîngîieri. Primește și cîte ceva bun de papa dar nu e interesat prea mult de acest aspect. Afecțiunea este ceea ce-l bucură cu adevărat. 

          Ghioceii! 

Chiar știi să iubești…?

     Iubirea…

     Cîți dintre noi am simțit cu adevărat iubirea?

     Cîți știu să facă diferența între iubire și îndrăgostire?

      Cîți știu să dăruiască pur și simplu, din suflet?

      Cîți știm să iubim?

Tortul viu...

           Era o zi frumoasă de vară. Am reținut acea zi deosebită de vară, pentru că a fost o zi în care am învățat să ocrotesc și am simțit cum puterea iubirii salvează vieți.

           M-am trezit de dimineață, ca de obicei și am alergat în grădina cu zmeură. Roua încă mai rezista pe frunzele din umbră și-mi dezmierda pulpele goale. Urzicile ascunse prin zmeuriș mă pișcau jucăușe de picioare sau de degetele strecurate printre frunze. Culegeam boabă cu boabă zmeura de un roșu puternic. Cele rozalii le iertam pentru moment. Îmi zîmbeau înțelegătoare, știind că le vine rîndul și lor după ce se vor coace. Umpleam cănița de metal, ce mi-o dădea zilnic bunica, iar tot ce nu mai intra în ea, dispărea frumușel la mine-n stomăcel.

          Cînd terminam activitatea mea deosebit de importantă, predam cu încîntare captura efectuată. Eu deja eram sătulă. "Munca" era pentru restul membrilor familiei și eram tare mîndră că-i bucuram cu fructe proaspete zilnic. Eram foarte atentă la urzici, dar cred că tot mă păcălea macar una și mă ciupea. Mă ustura apoi, dar nu mai conta. Bucuria de a dărui era prea mare pentru a mai da importanță unei mici iritații sîcăitoare. :)

Nepăsare vs. Loialitate

           Așa arată Loialitatea… 

           Priviți cu atenție acest cățel ce păzește un morman de dărîmături. A stat luni de zile singur în curtea goală, părăsită… El știa că trebuie să păzească acea curte. În ea nu mai exista clădirea, nu mai locuia nimeni, nu mai venea nimeni. Cățelul totuși păzea. Zi de zi el păzea… Îl vedeam zilnic cum stă în fața mormanului ce a fost cîndva o clădire. Privea spre poartă, în speranța că vine cineva. Aștepta răbdător.

Macii...

         Ați alergat vreodată printr-un lan de grîu?!

         Afară e un soare torid, la care nici nu te poți uita, pentru că te doare pur și simplu privirea dacă îndrăznești să privești. Ești în mijlocul unui cîmp întins, pitit sub o pălărie de paie cu boruri mari. E singurul tău refugiu în fața razelor arzătoare. Îl simți, pe brațele goale...  cum îți înfierbîntă pielea bronzată. De sub pălărie, două broboade de sudoare se preling , fierbinți, pe tîmplele tale. 

         E o liniște absolută. Totul e încremenit în jurul tău. Nici măcar iarba nu tresare sub pașii tăi. 

         Pășești cu emoție. Un pas. Încă un pas. Și te oprești simțind atingerea spicelor de grîu pe pulpele goale. Respirația grăbită îți agită inima. În liniștea totală auzi bătăile inimii tale. Ochii privesc... privesc în depărtare, încercînd să cuprindă întreaga zare. 

Iubirea redă viața…

"De ce nu poate să rămână toamnă 
Şi totul e atât de muritor...? 
E cea mai înzestrată doamnă 
Dar tot ce-i minunat e trecător. 
De ce ucidem trandafirii din grădină...? 
Îi venerăm şi-apoi îi amăgim 
Neputincioși, îi smulgem din lumină 
Şi peste-o zi sau două-i azvârlim. 
De ce nu pot să mă întorc copil 
Să cred în zâne şi în îngeri nepătaţi...? 
Să-mi fie sufletul curat, umil 
Iar anii petrecuţi să-mi fie fraţi. 
De ce când zornăie arginţii 
Toţi oamenii întorc privirea...? 
Şi-atunci, când ne-ntâlnim cu sfinţii 

Febra creației… din nou…

Acolo unde domnește liniștea interioară,

chipul e un cer senin pictat cu norișori timizi…  zîmbete răzlețe.

Privirea strălucește ca razele de soare. 

Susurul unui fir de apă cristalină măsoară trecerea timpului. 

Inima pulsează neîncetat sîngele, în trupul plin de viață. 

Ciripiri răzlețe, precum gîndurile bune, înveselesc întreaga natură. 

Mireasma florilor și-a cetinii de brad te învăluie… simți că plutești. 

Verdele ierbii alintate de o blîndă adiere, cea a respirației naturii, e întruchiparea calmului absolut și culoarea preferată a sufletului meu.

Totul e frumusețe și armonie… 

Patinajul și ciocanul fermecat…

Pe geață e minunat… 

Simți că plutești… 

Dansezi…

Plutești…

Visezi…

Plutești…

Dansezi…

E minunat…

         Dar nu am să vă povestesc acum despre patinaj și emoțiile ce le simți pe gheață… 

Privind printre stele…

     Cînd noaptea mă împresoară

     Cu a liniștii tăcere,

     Din cer, încet, coboară

     Mii de mistere.

     Simt cum mă îndeamnă

     Și parcă mă cheamă, 

     Ca niște copile

     De speranțe pline:

    "Vino, gînd rătăcitor…

     Hai, pe tărîmul viselor!"

     Atunci, sfioasă

     Privirea-mi se ridică

     Spre cerul plin de stele.

     Privesc. Uitată în tăcere…

     Stau, le văd, le simt. 

     Aș vrea să le ating

     Și brațul îl întind.

     Dar ce folos?! 

     Eu sînt prea jos,

     Iar ele…
     Prea departe… 

Dorul…

              Privind fulgii cum se joacă prin văzduh și crengile copacilor înpodobite în strai alb de sărbătoare, i-am permis gîndului să zboare. 


              S-a dus… s-a dus departe. A trecut prin păduri frumoase, unde soarele se joacă printre crengi, cu mii de luminițe tremurătoare. A poposit lîngă pîrîu, pentru a admira apa cristalină cum mîngîie pietrele șlefuite de timp… Apoi, cu susurul apei în timpane, a urcat mai sus.. și mai sus… A urcat creste 'nalte, abrupte dar atît de minunate. Și a ajuns sus… sus de tot… sus pe creastă, pe acoperișul lumii. 

Mușcături sau sărutări… ?

            Frigul și-a scos colții și mușcă fără milă din toate direcțiile. Fulgii de nea însă, dansează veseli fără să le pese cît e de frig afară. Ei țopăie fără griji și fără a obosi, ca niște copii plini de energie și bucurie. Crengile, încremenite sub albul pur, sînt o adevărată frumusețe. Întreaga natură are haină nouă, haina de sărbătoare. Miliardele steluțe albe, strîns îmbrățișate, formează mantia fermecată a Crăiesei Zăpezii.

Oița rătăcită...

            Plouă… plouă mărunt. Acea ploaie rece, cu stropi mici semi-înghețați, astfel încît te uiți cu atenție încercînd să-ți dai seama dacă e ploie sau ninsoare.
            Pe tufele maronii, ce stau încremenite în fața geamului, lucesc cristale de apă. Totul e nemișcat, afară de ploia măruntă și deasă. Natura a încremenit sub norii deși ce-și cern în tihnă esența. În liniștea profundă domnește huruitul frigiderului, dar nu-l ascult. Ascult doar gîndurile mele…

            Privesc în trecut… nu pentru că aș fi pironită cu ochii pe ușa ce s-a închis, cum fac greșeala mulți, ci doar pentru a analiza puțin… pentru a învăța din greșelile trecutului. Am făcut atît de multe greșeli în trecut… Îngrozitor de multe…

Imperfecțiunea perfectă…

        Mereu oamenii caută frumosul. Să fie mașina frumoasă, să fie rochia frumoasă, să fie iubita frumoasă, să fie iubitul frumos, să fie casa frumoasă… totul să fie cît mai frumos…
        Dar cine stabilește de fapt ce este frumos și ce nu este frumos?!
             
        Se știe că preferințele diferă de la persoană la persoană. O femeie considerată de unii oameni foarte frumosă, poate fi considerată de alții mai puțin frumosă sau chiar fiind lipsită de frumusețe. Totul depinde de percepția fiecăruia. E frumos de fapt, ceea ce ne place nouă.

        Percepția însă ține de multe aspecte complexe, nu doar de vizual. Mintea, emoțiile și sentimentele pot influența felul cum percepem ceea ce este în jurul nostru.